Ricerca – Căutare

Invidio tanto i mediani. Quelli che corrono avanti-indietro tutta la partita, e, se non guardi bene, non capisci se hanno fatto qualcosa d’altro che correre. Raccontano che Gentile stava per essere ceduto, perché non ritenuto all’altezza della Juventus. Poi lo videro, quando tutti erano già andati via, a ricominciare l’allenamento da capo, solo lui e il pallone.  Giorno dopo giorno. Fino ad alzare la coppa nel ’82.

Forse non ho scelto bene l’esempio, lui poi cambio ruolo. M’interessava però fotografare quel momento quando tutto sembrava che dovesse finire male.

È, in un certo senso, più facile essere stella: ci nasci con o senza certe capacità, poi ci lavori sopra. Quando invece non sai chi sei e qual è la tua vocazione, o l’hai trovata ma è umile, non hai lo specchio dei risultati a tirarti su il morale, o farti da faro, a farti da scala per l’Everest, come ti misuri? Che cosa vuol dire allora migliorare, se non diventare Numero Uno? E Numero Uno in cosa? Quando i posti in prima fila sono già stati distribuiti, tu, dove vai?

C’è una grande ricerca, individuale e collettiva, della felicità intesa come crescita e miglioramento. Ci sono mestieri nati negli ultimi decenni ad affiancare quelli che già insegnavano e accompagnavano nel superare i propri limiti. Ci sono manuali, e scuole di pensiero. Ah, le americanate! Dobbiamo motivarci. Punto. Chi non ci riesce non vuole abbastanza. Chi arriva per secondo è un perdente. Non ci sono due Numero Uno! E non si declina al femminile.

E poi c’è il mondo vero, e chi lo sa ascoltare e farci amicizia. Nella realtà, il Numero Uno è Numero Zero senza la sua squadra, zero senza quelli prima di lui e dopo di lui.  I pezzi del puzzle da soli non hanno valore e scopo. Il vero senso del miglioramento è cercare il proprio ruolo e portarlo con sé, come un vestito, modificandolo per accompagnare la crescita. E saper vedere una strada all’ombra dei grandi alberi, anche quando fa molto buio e si ha tanta paura. È prendere il pallone quando tutti gli altri sono già arrivati alla loro meta e ricominciare l’allenamento con le vesciche ai piedi, con le ossa rotte, con la vista annebbiata. Con tanto dolore e nessuna certezza. Con la pazienza di aspettare, a volte, tanti anni, per sapere se una scelta era giusta o no, per vedere i risultati, magari all’ombra di tanti alberi alti-alti e vistosi.

Questo pensavo oggi, tornando stanca dalla verifica del corso di qualifica che seguo, chiedendomi perché è così difficile imparare a fare cose nuove, farle bene e darle la forma della propria anima, senza vedere bene l’obiettivo.

Știu că e contradictoriu, dar sper să nu citească nimeni articolul acesta în română. Vă poftesc să-l citiți pe cel deasupra, în italiană, pentru că sunt în acea stare de spirit care duce la confesiuni prea intime.

V-am mai spus că am trecut, nu de mult, printr-o stare de depresie prelungită? Nu, nu tristețe, demoralizare sau oboseală. O mocirlă care mă trăgea tot mai la fund. Am încercat să rămân rațională și calmă, analizând ce e de făcut, și una dintre primele acțiuni a fost schimbarea unui loc de muncă devenit gol de conținut și posibilități. Lucrurile nu au mers așa cum îmi programasem, dar pornisem pe drumul cel bun, și viața căpăta tot mai mult sens.

Ăsta e primul pas, recuperezi handicapul cel mai evident. Al doilea pas e și mai greu: dacă acțiunile mele din trecut m-au dus într-o fundătură, acum ce trebuie să fac? Trebuie să fac ceea ce sunt, dar cine sunt?

Sunt foarte multe posibilități de a cere ajutor. Psihologi. Profesori. Couch. Formatori. Mentori. Prieteni. Familie. Cărți. Dar nimeni nu poate să-și spună cine ești și care e rolul tău, vocația ta. Mai sunt unii care încearcă, unii sunt renumiți și foarte siguri că au descoperit piatra filosofală: motivarea! Dacă vrei, poți! Dacă nu poți, nu vrei destul, ești leneș și slab. Dacă te clasezi pe locul doi înseamnă că ai pierdut, nu există doi Numărul Unu, și nu e loc pentru caracteristici feminine, cum ar fi modestia și colaborarea…

Cu un mic efort, imaginați-vă un puzzle – pentru că viața e un puzzle – cu un imens, strălucitor, perfect Număr Unu. Ce poate face dacă e singur, ce sens și ce scop are? Ce rol are cel mai bun din echipă fără echipă, fără public, fără tot ceea ce era înainte și ceea ce îi va urma?

Eu nu vreau să fiu Numărul Unu. Numărul Unu la ce? Sunt atâția care s-au născut cu talente, calități evidente, au lucrat mult, au tras, și au ajuns la loc de frunte. Eu nu sunt una dintre ei. Nu că m-aș plânge, dar nu sunt extraordinară la nimic, și, mai ales, nu mă interesează să mă clasez înaintea celorlalți, e așa de trist și forțat! Dar atunci, ce sunt și încotro mă îndrept? Cu ce mă măsor?

Mă întorceam acasă după examenul de grafică de azi. Am început cursul de trei săptămâni, și totul e așa de nou, de dificil, de obositor … și nu pot să-l abordez ”ca la școala generală”, să iau nota de trecere și să obțin calificarea oricum o fi: eu vreau să îmi spună acest curs cine sunt, ce vocație am sau nu am, vreau să mă exprim și să cresc! Pe drum mi-a venit în minte un fotbalist, Gentile, un mijlocaș de la Juventus. Rolul de mijlocaș poate fi ingrat, în aparență trebuie să fugi dintr-o parte în alta toată partida, fără să ieși în evidență prin acțiuni spectaculoase. Ei bine, antrenorul nu era mulțumit de Gentile, nu părea a fi la nivelul echipei. Până într-o seară în care l-au văzut, după ce toți plecaseră acasă, cum lua o minge și reîncepea tot antrenamentul, de la capăt, de unul singur. A rămas în echipă. Mai mult, a devenit campion mondial în ‘82.

Invidiez mijlocașii. Ei pot fugi pe tot timpul partidei, și al antrenamentelor, la umbra colegilor mai strălucitori și mai iubiți. Au tăria de a relua antrenamentul când bășicile de la picioare sunt așa umflate, că nu mai pot umbla, când oasele dor toate, când vederea e așa încețoșată, că nu mai știu unde e poarta și nici mingea. Și asta pentru ani de zile înainte să se vadă rezultatele care confirmă justețea alegerilor lor.

Mi-aș dori mult, mult, tare mult, să fiu un mijlocaș.   

 

 

 

Era ora … La țanc!

Tag

, , , ,

Volevo condividere con voi la gioia di essere stata ammessa al corso di grafica, sono stata ripescata dopo una rinuncia. Tentavo di inserire l’immagine di un mood board fatto on line con un programma gratuito, per una sfida di design di maglia – per potermi vantare tra sei mesi con i progressi – e non ci sono riuscita. Direi che il corso arriva proprio al momento giusto, prima che io mi dimentichi anche altri trucchi!

Saranno sei mesi impegnativi, ma niente è troppo difficile quando si sta per avverare uno dei tuoi sogni da adolescente! Ci sentiamo … quando ci sentiamo!

Nu mai speram, când Alessandra de la CESCOT m-a sunat azi eram sigură că vrea să mă informeze cine știe ce, legat de un alt posibil curs … Cineva a renunțat, primul ”picat” nu era disponibil, aici sunt! gata să recuperez cele două săptămâni. Tot timpul ăsta încercam să-mi stârnesc un pic de pasiune pentru ceea ce fac, dar nu funcționa prea bine. Și la întrecerea de design de tricotaje tot la grafica pe PC mă concentram!

Data viitoare când o să ne auzim sper să reușesc să public ceva drăguț desenat de mine. Pe curând…poate. Nu o să am mult timp liber în următoarele șase luni.

Avanti tutta! Înainte cu curaj

Tag

, , , , ,

Best things in life are free, dice il saggio. Senza soldi, ma non senza spese e costi. L’amore costa impegno e continua rivalutazione di se e dell’altro; la gioia del sole di primavera, il tempo che rubi al viaggio o al lavoro. L’imparare a migliorare la propria vita costa il prezzo più alto: voglia di mettersi in gioco, umiltà, misurarsi con un ambiente ostile o nebuloso, anni di progressi buttati via per cominciare senza zavorre la nuova strada, dimenticare le lacrime per avere la forza di sorridere.

Primavera, giorno di sole e di sciopero.  Periferia di Bologna, vicino al Nuovo Cescot. Colazione al bar – che goduria! – aspettando che cominci la sessione di orientamento per quello stupendo corso finanziato dall’UE. Ieri, la sala piena di gente in piedi. 140 iscritti alla selezione, 13 posti.  Mi tremano le gambe.  La barista mi offre una mimosa. Il sole sembra brillare di più!

Il test del giorno scorso avrà scoraggiato alcuni iscritti, ma non molti. Dalla sala domande pertinenti, gente che sa di cosa parla e che cosa vuole. Più tardi, il test. Grazie al cielo che ho fatto filosofia all’università! Ogni volta che sono tentata a svalutare quella passione e gli anni in cui avrei potuto imparare qualcosa di più spendibile, la facilità di destreggiarmi tra ragionamenti mi conferma che non esistono esperienze inutili, solo incapacità di sfruttarle. Non so se il test di cultura generale fosse difficile o facile. Non lo so perché avevo il cuore nello stomaco e le budella nella gola. Come si divide 88 partecipanti per 13posti? Non lo so, meglio che al test d’ingresso all’università, lì eravamo 9 a 1.

Prometto solennemente di imparare a memoria tutti i presidenti della Repubblica, con la loro provenienza politica e geografica!

Il colloquio individuale è andato bene. Altri giorni, da impiegare in qualcosa che possa fare volare più velocemente il tempo fino alla pubblicazione dei risultati.

Se passo la selezione, sarò capace a fare bene, e sfruttare tutto quello che m’insegneranno? Avrò quel lavoro che sognavo, tra mille altre cose, da adolescente?  Non potrò fare quei viaggi programmati, l’orario è troppo impegnativo. Ma se non passo, quanti altri sogni per cui vale la pena non dormire la notte mi restano?

Non lo so. Le opportunità ci sono. Alcune offro grandi vantaggi, altre – garanzie. Tutte richiedono molto, ed io sono pronta a dare di più, di più, di più!

The best things in life are free

Valoarea lucrurilor nu se măsoară în bani, dar nu înseamnă că cele mai importante nu costă nimic. Timp, efort, sacrificii. Discernerea a ce e necesar de ceea ce e doar o piatră de moară, și ne împiedică să ne așternem iar la drum. Modestia de a pune osul, de a face tot ca și cum ar fi prima data. Depășirea nesiguranței, a neîncrederii în sine și în ce ne înconjoară.

Pe 7 martie eram în zona Arcoveggio, la Nuovo Cescot, la prezentarea unui curs de calificare finanțat de UE. 140 de înscriși la selecție, pe 13 locuri. Sala plină ochi. Proba de informatică nu e prea dificilă, deci puțini eliminați.

8 martie, zi de grevă. Ocazie perfectă de a ajunge mai devreme, o pauză de mic dejun la bar, barista îmi dă o rămurică de mimosa, cum e obiceiul în Italia. Soare, parcuri, flori, aer curat … Cu orientarea începe să se încălzească treaba, cursul va fi complex, dificil, lung. În sală mulți, mai ales tineri, pun întrebări la obiect, și eu înțeleg că e vorba de o concurență de calitate, nu doar în cantitate. Proba de logică și de cultură generală a fost grea, și în același timp mi s-a părut și ușoară. În momente de acest fel sunt fericită că am absolvit fiosofie, logica pare așa de simplă, matematica e un joc (sper să nu citească profa sau proful de mate, ne-am scos reciproc peri albi la școală!). 

La colocviu individual a mers totul strună. Acum îmi umplu zilele cu de toate, să treacă timpul mai repede Și promit ”solemn” să învăț pe de rost lista președinților Italiei. Așa, că nu se știe niciodată …

O să intru? O să fac față? O să găsesc unde să fac practică? O să reușesc să găsesc locul acela de muncă, cel pe care l-am visat – printre altele – în adolescență, sau curajul să caut clienți? O să renunț la întâlnirea din România, poate și la vacanța la munte… Dacă nu intru, unde găsesc ceva care să facă inima să-mi bată la fel de repede, și să aibă căutare și sens?

Nu știu. Dar eu sunt aici, pregătită, deci o să fie și ocaziile.

 

Il Comune di Bologna compie 900 anni – Primăria din Bologna împlinește azi 900 de ani

Tag

, , ,

Auguro un buon compleanno al Comune di questa amata città, la mia. Sono venuta da lontano per essere adottata, le prime volte che ci siamo viste sembrava un istrice, ma poi con la conoscenza è scattato l’amore. Quando ne parlo e la percorro non sento quell’elettricità che mi anima a Oradea, o a Bucuresti. Non ha il carisma di Milano o Firenze o Venezia (a Roma e più al sud non ci sono ancora stata). No, Bologna ha l’abbraccio forte delle donne decise che è bella con l’intonaco incupito nelle stradine modeste, spavalda nei borghi di gente tosta e affascinante nelle strade o palazzi dei ricchi commercianti o dei nobili con i piedi per terra, cocciuta e provocatrice nei luoghi del Comune o dell’Università. Oh, di provocazione ce né da vendere qui! Di lavoro, di ricchezza, di piacere, e, ahinoi! anche di sonnolenza. Una storia di resistenza, d’ingegno, di solidità. Questa vera signora con i calli alle mani, che guarda negli occhi imperatori, papi, generali … questa e la mia città! Un po’ diversa da quella che si vede nella sporcizia, il governo approssimativo, la lotta ideologica di chi la vuole sposare il 5 giugno. Ma lei ne ha passate tante, sopravvivrà all’incapacità e, spero, abbraccerà il cambiamento, ha troppo sangue nelle vene per addormentarsi.

Întâia oară am văzut Bologna în ziua în care am ajuns în Italia, obosită dar entuziastă. Nu mi-a plăcut tot ce am văzut, dar când mama m-a dus în piața lui Neptun, strada Rizzoli în fața palatului Re Enzo mi s-a părut de poveste. A doua și a treia oară nu a mers așa bine. Apoi m-am mutat aici, după câteva luni triste am început să o cunosc. Nu simt furnicături pe șira spinării, ca în Oradea, București, Milano, nici încântarea de la Firenze sau Veneția. Orașul meu e altfel: e o femeie puternică, frumoasă în străzile modeste sau părăginite, curajoasă în străzile de unde s-au născut mișcările sociale, fascinantă în palatele sau străzile neguțătorilor sau nobililor – și asta e o poveste lungă, nobilii aici sunt altfel – înăpățânată și provocatoare la Universitate sau Primărie. De ce spun și la Primărie? Păi voi ați mai văzut primării să construiască bazilici cetățenești ca să demostreze ceva Papei? Sub surâsul binevoitor se ascunde multă provocare …  Aici nu lipsește munca, bogăția, plăcerea, dar nici somnolența. Inventivitate, soliditate, rezistență. Bologna e o doamnă cu bătături la mâini, care a dat cu tifla împăraților, papilor, generalilor! Orașul meu iubit e aici, sub crusta de murdărie, guvernare aproximativă, promisiuni și belele ideologice în vederea votului administrativ din iunie. Orașul meu e altfel decât pare, a trecut prin multe și va supraviețui și acum, sper să știe cum și cât să se schimbe, nu poate să adoarmă, are sângele prea cald în vine!

La mulți ani Primărie, cu dragoste!

N-am dispărut – Non sono scomparsa

Bună ziua și vă rog să mă iertați. Nu puteți să nu o faceți, azi e ziua mea!

Am terminat cursul FAI, mai am de organizat o vizită în limba română, tricotez pentru Afganistan, se întâmplă minuni … dar m-am rătăcit un pic printre multele lucruri de făcut. Aș fi avut destule de scris, dar nu vroiam să o fac doar din obligație, aștept inspirația. Sper să fie curând!

Dovete assolutamente perdonarmi per non aver scritto da un po’: oggi è il mio compleanno!

Ci sarebbero state cose bellissime da pubblicare, dal corso FAI, alla prima visita in romeno – manca la seconda – alle iniziative “di maglia” per l’Afghanistan, ma tanto bolle in pentola, che la stanchezza prende il sopravento sull’ispirazione. Spero di riuscire a tornare presto!