Cine suntem? Chi siamo?

Tag

, , , ,

O prietenă din facultate a publicat pe Facebook acest articol https://goo.gl/9BkGtT  Citiți-l, apoi continuați lectura acestui jurnal.

A picat la țanc din mai multe motive: anul centenarului, moartea lui Djuvara, un dor de țară mlăștinos, ca un bumerang după 15 ani suportabili, multe întrebări despre chemare, sens, natură și voință… Am început să citesc articolul cu senzația că am vorbit cândva, în trecut, cu omul ăsta, demult, că toate prostiile despre identitate le-am rumegat în perioada adolescenței întârziate, la facultate, când mă întrebam cine sunt.

O națiune de țărani? Nu mă miră, mama era așa de mândră de bunicii ei, de folclor, de satul copilăriei, ea care s-a născut la oraș și a fost profesoară de română, e persoana cea mai potrivită să vorbească imparțial de trecut. De păstori? Asta e o surpriză! Națiunile Unite care recomandă integrarea forțată a dobrogenilor! Cu ce curaj îl mai criticăm pe Stalin?

Emoții contrastante: furia pentru cultura fricii și a agresiunii în care am crescut și care m-a condiționat îndelung – poate și azi? – și pacea dureroasă a înțelepciunii, care se naște când bucățile de puzzle se îmbină, explicând acceptabil realitatea observată, confirmând intuiții confuze și infirmând gărgăunii ”iluminiști” cum care mi se umpluse capul.

Ce noroc că am venit în Italia! Nu mai sunt așa de dură cu fricoșii propagandiști, îi înțeleg mai bine, văd cu ochi detașat realitatea cu care se confruntă. Nu au o bază reală, o confirmare științifică, ci un motiv psihologic. Nu e răutate sau prostie, ci adaptare.

Simpatizam mult cu tabăra opusă, cei care văd în orice situație prilejul îndepărtării obstacolelor dezvoltării, ca să ne ocupăm, ca indivizi sau națiuni, rolul de frunte pe care îl merităm. De curând mi-a dat seama câtă propagandă ruptă de realitate, câtă ideologie aiurea cuprinde modelul ăsta de om și de societate. Rezultatele alegerilor, opiniile unor mari grupuri de persoane, totul merge către naționalism, populism și sectarism, la nivel internațional, poate ca reacție față de un capitalism diform. Sau – sau nu e o reacție în înțelesul normal al termenului. S-au făcut mari progrese în eradicarea sărăciei, a unor boli, democrația se extinde, deși deseori în forme slabe. Am întins prea mult sfoara. Atât de mult încât inerția ne-a trimis din nou la nivelul nămolului în care eram mai demult. O undă care reașază lucrurile în făgașul obișnuit lăsând tot acoperit cu moloz, dar fără să zădărnicească cu adevărat progresele. Își cere doar prețul, timpul necesar mistuirii unor dezvoltări uriașe, extraordinare. Specia umană nu este obișnuită să facă mereu pași uriași. Biologia e obișnuință. Cultura e obișnuință.

Fiecare organism are trăsături proprii, elasticitate mai mică sau mai mare, sau plasticitate, timp de elaborare, toleranță la presiuni interne și externe specifice, reziliență specifică. Ce rost are să dai mereu vina pe alții, pe obstacole sau pe tine însuți în loc să te privești așa cum ești și să te accepți? Schimbările fac parte din asta: cu pași mai mici sau mai mari, înainte sau înapoi, dar nu la comandă sau doar pentru că așa dorești.

Uneori tot ceea ce poți să faci e să nu cedezi. Să rămâi lucid și uman.  Să nu-ți pui zăvoare la poartă și la creier.

 

Questi miei appunti possono essere letti come pensieri su una qualsiasi società umana, o su una persona.

Da qualche anno leggo di nuovo volentieri storia, adesso che mi sembra di aver liberato la mia mente dalla propaganda imposta negli anni in cui crescevo, e aver sviluppato anticorpi a quella / quelle che galleggiano nell’aria intorno a noi.

Per questa pagina di diario ho preso spunto da un articolo dell’antropologo Vintilă Mihăilescu sulla storia e la cultura romena. È demistificatore. Parla di identità, intesa come identità nazionale (???), nazionalismo, xenofobia, propaganda. I suoi concetti mi chiariscono alcune intuizioni: sfido chiunque a potersi descrivere attraverso l’identità nazionale, o etnica (???) più qualche dettaglio biografico, e che questa rimanga stabile nel tempo. Sarebbe solo una fiaba.  Non perdo neanche tempo a spiegare perché.

La narrativa accettata parla di una nazione di ricchi agricoltori, di una grande purezza etnica (ho i brividi) con la variante comunista nazionalista di un progresso avvenuto quando il popolo ha mandato via tutti i suoi oppressori, e con una variante post ’89 di un mondo dorato dilapidato dai bolscevichi. La realtà di cui parlano i dati storici e archeologici e quella di una moltitudine di piccole comunità molto colorite e chiuse, soprattutto di pastori, di un export importante di cereali, ma con la produttività più bassa di tutta l’Europa (sì, fratelli albanesi, eravamo dietro di voi), prezzo da pagare per il grande sforzo di unione. Di una gente che parlava la stessa lingua e aveva fitti rapporti uni con gli altri. Stop. Il resto fu costruito da sognatori, politici e gente col fucile in mano. Sapete che nella regione vicino al mare, dopo la prima guerra mondiale, fu applicata la politica di assimilazione forzata con pulizia etnica raccomandata dalle Nazioni Unite?  Queste è per me il boccone più amaro.

Per una società così com’ erano i Balcani all’epoca, insieme a gran parte dell’Europa Orientale, non ha senso di parlare di arretratezza, paragonandola con l’Occidente. È l’Occidente ad aver fatto cose straordinarie. E la straordinarietà mal s’accompagna con la biologia, che è fatta di automatismi, e la cultura umana fatta di abitudini.

Si affrontano oggi due modelli estremi: il nazionalismo che vede nemici anche nello specchio, e il progressismo a ogni costo, che vuol raggiungere Londra o Parigi in una sola generazione. E se invece di inventare narrazioni ci si guardasse dentro, capendo chi si è, analizzando il andamento ondulatorio della storia, nel quadro più ampio della storia mondiale? Se accettassimo il fatto che non possiamo forzare nessun mutamento? Che le etichette che diamo agli altri e a noi stessi sono costruzioni fantasiose?  Che il cambiamento può essere lento, titubante, indeciso, a volte confuso, attraversare paludi e fermarsi spesso a ruminare su quello che ha appena compiuto?

Accettare/si di più urlare meno. Restando umani.

Annunci

Știri proaste din politică – Terzo governo romeno in un anno

Tag

, ,

Chiar dacă ai o viață împlinită – nu zic tot ce ai nevoie, dar cam pe aproape de așa ceva – nu te simți niciodată ca aparținând total locului în care ești. Nu dacă ai imigrat ca adult. În fiecare zi, sau aproape, te uiți să vezi ce se mai întâmplă ”acasă”. Pe de o parte, ca să vezi încotro o ia viața celor dragi rămași acolo, sau pădurea lângă care ai copilărit, sau facultatea pe care ai terminat-o. Pe de altă parte, cu speranța că se vor îndrepta lucrurile din cauza cărora ai plecat, că o să fie mai bine și o să fie mai simplu să mergi des în vacanță sau să faci ceva afaceri ca să umpli golul cu care te trezești, uneori, când te simți întors pe dos pentru că nu poți să te așezi sub salcia de pe malul Crișului, sau să-i pui flori pe mormânt tatei, sau să bei o cafea în grădina unchilor.

M-am concentrat spasmodic pe construirea unei cariere pe măsura celor pe care aproape că am reușit să le am în România. Sigur, piața muncii aici e saturată și nu o duc bine nici italienii din generația mea. Dar adevărul e că nu o duc rău, deloc. Nu asta e problema principală, deși e reală și importantă. Adevărul e că îmi lipsește senzația de acasă pe care o ai când aparții total, dintotdeauna, unui loc, și aspectele unice ale culturii românești. Pentru că nu poți smulge din tine ceea ce ești, cu bune, cu rele. Și nu, participarea la sărbători cu mici sau dansuri populare nu e o soluție. Nu participam la așa ceva când eram în țară; e o plăcere să întâlnesc alți români, dar și ei sunt în aceeași situație de balansare între două lumi, și fiecare găsește o soluție precară valabilă doar pentru el.

 

O paranteză despre vacanța acasă: lucrurile s-au schimbat, nu mai sunt așa familiare, totul a evoluat. Odată ce treci peste senzația strană pe care o provoacă noutatea, și te bucuri de tot ce e plăcut, te trăsnește în față tot ce e pe dos, negativ, înrăutățit, se intensifică din nou conflictul între bucuria de a fi acasă și dorința de a lăsa în urmă tot ce te înfurie. 

Plecatul definitiv din țară rezolvă multe probleme. Dar lasă o rană deschisă. O rană care nu se va închide niciodată.

Plecați dacă asta ați hotărât, dar să știți că, și dacă reușiți să vă integrați și să aveți (aproape) tot ce vă trebuie, o să duceți cu voi acea voce care vă spune Du-te înapoi, pribeagule, nu poți avea două case! (”Menj vissza vándor, Nem lehet két hazád!”)

Înainte de a face valiza: învățați limba, studiați legile, căutați un loc de muncă și o casă. Informați-vă dacă aveți nevoie de asigurări de sănătate și dacă aveți posibilitatea de a folosi diploma sau calificarea. Aduceți la zi CV-ul și traduceți-l. Și luați-vă rămas bun de la viața pe care ați avut-o.  

Le cose vanno male in Romania, la politica scende a livelli indescrivibili, con l’arrivo di una Presidente del Consiglio presumibilmente la peggiore della storia recente del paese. Tutto è in mano a Liviu Dragnea, segretario del PSD di maggioranza, condannato penale che ha come modello di politico Erdogan, o Putin.

Shinzo Abe era arrivato nella prima visita di un premier giapponese in Romania, con un aereo pieno di investitori, solo per scoprire che, a causa della crisi di governo, non c’era un collega romeno ad aspettarlo. Tudose non poteva rimandare le sue dimissioni di un giorno, no! A chi importa il futuro del paese quando può provocare una crisi nel proprio partito, per contare per l’ultima volta nella vita!

Sempre più romeni vogliono emigrare dal paese sottopopolato, povero, mal governato, in mano a baroni locali e corruzione. Difficile restare in un paese così, doloroso lasciarlo.

 

Dopo la camminata – Momentul cel mai plăcut al zilei e umblatul pe jos

Tag

, , ,

È uno di quei momenti in cui cerchi, cerchi, ma non trovi in te nemmeno una briciola di pazienza. Se guardi avanti, della strada manca ancora meno della metà. E non vuoi finire in qualche altra buca, o ferma al semaforo. Indietro, non ha senso guardare. Dentro, l’energia di una ventenne. Forse da qui la sensazione che quello che non afferri sfugga per sempre e la voglia di soluzioni radicali. Tutt’intorno, invece, ventenni veri. Vabbè, anche due trentenni. Tutta la vita davanti. Fiducia in loro stessi, diffidenza verso quello che sta loro attorno. Invece tu, fuori anni luce dalla propria zona di confort, sicura solo che farai altri e altri errori, che sarai goffa quando dovrai fare buona impressione e seria quando gli altri si divertiranno – certe cose più vuoi che cambino più restano uguali – sai che per tutto quello che hai raccolto, molto o poco, devi essere grata, che il tuo merito è il fattore meno importante.

“Comme la vie est lente. Et comme l’Espérance est violente.”

Simt în mine o vâltoare și o nerăbdare, așa, ca la 20 de ani. De asta uit mereu că nu am 20 de ani. Senzația e înșelătoare și periculoasă. Probabil nu am fost niciodată un suflet tânăr; desigur nu seamăn colegilor mei, cu încrederea în deciziile lor și bănuieli pentru tot ce-i înconjoară. Nu. Pentru multul sau puținul pe care l-am strâns – știu că trebuie să fiu recunoscătoare. Ce rol îmi revine mie, pe podul Mirabeau, sub care curge Sena?

P.S. În fiecare zi mă întorc pe jos de la curs. Așa sunt sigură că am făcut ceva bun în fiecare zi. (Nu luați în serios sarcasmul ăsta, nici eu nu îl iau).

Ricerca – Căutare

Invidio tanto i mediani. Quelli che corrono avanti-indietro tutta la partita, e, se non guardi bene, non capisci se hanno fatto qualcosa d’altro che correre. Raccontano che Gentile stava per essere ceduto, perché non ritenuto all’altezza della Juventus. Poi lo videro, quando tutti erano già andati via, a ricominciare l’allenamento da capo, solo lui e il pallone.  Giorno dopo giorno. Fino ad alzare la coppa nel ’82.

Forse non ho scelto bene l’esempio, lui poi cambio ruolo. M’interessava però fotografare quel momento quando tutto sembrava che dovesse finire male.

È, in un certo senso, più facile essere stella: ci nasci con o senza certe capacità, poi ci lavori sopra. Quando invece non sai chi sei e qual è la tua vocazione, o l’hai trovata ma è umile, non hai lo specchio dei risultati a tirarti su il morale, o farti da faro, a farti da scala per l’Everest, come ti misuri? Che cosa vuol dire allora migliorare, se non diventare Numero Uno? E Numero Uno in cosa? Quando i posti in prima fila sono già stati distribuiti, tu, dove vai?

C’è una grande ricerca, individuale e collettiva, della felicità intesa come crescita e miglioramento. Ci sono mestieri nati negli ultimi decenni ad affiancare quelli che già insegnavano e accompagnavano nel superare i propri limiti. Ci sono manuali, e scuole di pensiero. Ah, le americanate! Dobbiamo motivarci. Punto. Chi non ci riesce non vuole abbastanza. Chi arriva per secondo è un perdente. Non ci sono due Numero Uno! E non si declina al femminile.

E poi c’è il mondo vero, e chi lo sa ascoltare e farci amicizia. Nella realtà, il Numero Uno è Numero Zero senza la sua squadra, zero senza quelli prima di lui e dopo di lui.  I pezzi del puzzle da soli non hanno valore e scopo. Il vero senso del miglioramento è cercare il proprio ruolo e portarlo con sé, come un vestito, modificandolo per accompagnare la crescita. E saper vedere una strada all’ombra dei grandi alberi, anche quando fa molto buio e si ha tanta paura. È prendere il pallone quando tutti gli altri sono già arrivati alla loro meta e ricominciare l’allenamento con le vesciche ai piedi, con le ossa rotte, con la vista annebbiata. Con tanto dolore e nessuna certezza. Con la pazienza di aspettare, a volte, tanti anni, per sapere se una scelta era giusta o no, per vedere i risultati, magari all’ombra di tanti alberi alti-alti e vistosi.

Questo pensavo oggi, tornando stanca dalla verifica del corso di qualifica che seguo, chiedendomi perché è così difficile imparare a fare cose nuove, farle bene e darle la forma della propria anima, senza vedere bene l’obiettivo.

Știu că e contradictoriu, dar sper să nu citească nimeni articolul acesta în română. Vă poftesc să-l citiți pe cel deasupra, în italiană, pentru că sunt în acea stare de spirit care duce la confesiuni prea intime.

V-am mai spus că am trecut, nu de mult, printr-o stare de depresie prelungită? Nu, nu tristețe, demoralizare sau oboseală. O mocirlă care mă trăgea tot mai la fund. Am încercat să rămân rațională și calmă, analizând ce e de făcut, și una dintre primele acțiuni a fost schimbarea unui loc de muncă devenit gol de conținut și posibilități. Lucrurile nu au mers așa cum îmi programasem, dar pornisem pe drumul cel bun, și viața căpăta tot mai mult sens.

Ăsta e primul pas, recuperezi handicapul cel mai evident. Al doilea pas e și mai greu: dacă acțiunile mele din trecut m-au dus într-o fundătură, acum ce trebuie să fac? Trebuie să fac ceea ce sunt, dar cine sunt?

Sunt foarte multe posibilități de a cere ajutor. Psihologi. Profesori. Couch. Formatori. Mentori. Prieteni. Familie. Cărți. Dar nimeni nu poate să-și spună cine ești și care e rolul tău, vocația ta. Mai sunt unii care încearcă, unii sunt renumiți și foarte siguri că au descoperit piatra filosofală: motivarea! Dacă vrei, poți! Dacă nu poți, nu vrei destul, ești leneș și slab. Dacă te clasezi pe locul doi înseamnă că ai pierdut, nu există doi Numărul Unu, și nu e loc pentru caracteristici feminine, cum ar fi modestia și colaborarea…

Cu un mic efort, imaginați-vă un puzzle – pentru că viața e un puzzle – cu un imens, strălucitor, perfect Număr Unu. Ce poate face dacă e singur, ce sens și ce scop are? Ce rol are cel mai bun din echipă fără echipă, fără public, fără tot ceea ce era înainte și ceea ce îi va urma?

Eu nu vreau să fiu Numărul Unu. Numărul Unu la ce? Sunt atâția care s-au născut cu talente, calități evidente, au lucrat mult, au tras, și au ajuns la loc de frunte. Eu nu sunt una dintre ei. Nu că m-aș plânge, dar nu sunt extraordinară la nimic, și, mai ales, nu mă interesează să mă clasez înaintea celorlalți, e așa de trist și forțat! Dar atunci, ce sunt și încotro mă îndrept? Cu ce mă măsor?

Mă întorceam acasă după examenul de grafică de azi. Am început cursul de trei săptămâni, și totul e așa de nou, de dificil, de obositor … și nu pot să-l abordez ”ca la școala generală”, să iau nota de trecere și să obțin calificarea oricum o fi: eu vreau să îmi spună acest curs cine sunt, ce vocație am sau nu am, vreau să mă exprim și să cresc! Pe drum mi-a venit în minte un fotbalist, Gentile, un mijlocaș de la Juventus. Rolul de mijlocaș poate fi ingrat, în aparență trebuie să fugi dintr-o parte în alta toată partida, fără să ieși în evidență prin acțiuni spectaculoase. Ei bine, antrenorul nu era mulțumit de Gentile, nu părea a fi la nivelul echipei. Până într-o seară în care l-au văzut, după ce toți plecaseră acasă, cum lua o minge și reîncepea tot antrenamentul, de la capăt, de unul singur. A rămas în echipă. Mai mult, a devenit campion mondial în ‘82.

Invidiez mijlocașii. Ei pot fugi pe tot timpul partidei, și al antrenamentelor, la umbra colegilor mai strălucitori și mai iubiți. Au tăria de a relua antrenamentul când bășicile de la picioare sunt așa umflate, că nu mai pot umbla, când oasele dor toate, când vederea e așa încețoșată, că nu mai știu unde e poarta și nici mingea. Și asta pentru ani de zile înainte să se vadă rezultatele care confirmă justețea alegerilor lor.

Mi-aș dori mult, mult, tare mult, să fiu un mijlocaș.   

 

 

 

Era ora … La țanc!

Tag

, , , ,

Volevo condividere con voi la gioia di essere stata ammessa al corso di grafica, sono stata ripescata dopo una rinuncia. Tentavo di inserire l’immagine di un mood board fatto on line con un programma gratuito, per una sfida di design di maglia – per potermi vantare tra sei mesi con i progressi – e non ci sono riuscita. Direi che il corso arriva proprio al momento giusto, prima che io mi dimentichi anche altri trucchi!

Saranno sei mesi impegnativi, ma niente è troppo difficile quando si sta per avverare uno dei tuoi sogni da adolescente! Ci sentiamo … quando ci sentiamo!

Nu mai speram, când Alessandra de la CESCOT m-a sunat azi eram sigură că vrea să mă informeze cine știe ce, legat de un alt posibil curs … Cineva a renunțat, primul ”picat” nu era disponibil, aici sunt! gata să recuperez cele două săptămâni. Tot timpul ăsta încercam să-mi stârnesc un pic de pasiune pentru ceea ce fac, dar nu funcționa prea bine. Și la întrecerea de design de tricotaje tot la grafica pe PC mă concentram!

Data viitoare când o să ne auzim sper să reușesc să public ceva drăguț desenat de mine. Pe curând…poate. Nu o să am mult timp liber în următoarele șase luni.