Oggi comincio a scrivere con pudore. A volte, non si sa perché, certe emozioni sono più intime delle altre, ed io mi sento ridicola e trasportata.

Sto pensando a te, mio amore. A te che volevi andare ieri a teatro, ma hai ceduto il biglietto a me, “perché tu ne hai bisogno”. A te, che saresti dovuto essere lì, perché quello è il tuo mondo. A te, che saresti dovuto essere sul palco, ma non lo sei perché devi lavorare per mantenere la famiglia che diventeremmo quest’anno, perché io non trovo lavoro.

Mi dirai leggendo questa lettera che mi devi il tuo ritorno allo studio della musica, quando eri così triste che volevi abbandonarla, ma non è vero. L’opera vive in te come il fiume nel ruscello, se non ci fossero state le mie parole d’incoraggiamento saresti esploso e saresti esondato fino a crearti un letto. 

Ci ho giocato, prima, al telefono. Mi piace pungerti, provocarti. Volevo che tu fossi geloso di quel tenore, volevo che tu non dimenticassi mai che fai il maestro, ma non sei un maestro. Ti ho visto quando canti. Sei impacciato, e un attimo dopo voli, il mondo è ai tuoi piedi. Tu non sei l’amante tenero che tiene sempre la mia mano, sei il selvaggio ironico che provoca con lo sguardo, sei un’alta marea sulla scena. Ti ho visto poco cantare. Tu canti poco. Non è un mestiere facile, e non è facile ne come passione. Ma ieri sul palco tu c’eri. Mentre la musica di Mozart impazziva, eri sovrapposto a Francesco Meli.

C’eri perché ti devo tanto. Perché prima d’incontrarti non ero nessuno. Perché prima di ascoltarti ero un’ignorante in cerca di applausi per la mia ignoranza, ero una facile preda dei entusiasmi e delle disperazioni. Prima d’incontrarti il mondo aveva tinte forti, ma ora ha tante sfumature. Prima, la passione voleva dire solo sofferenza. Oggi, vuol dire gioia senza limiti. Amo da sempre la musica, e amo da sempre Dio. Senza la tua guida, non gli avrei mai capito. Tu mi hai spiegato, con i fatti, non con le parole, che un artista è un’atleta, che vive di regole, sacrifici, dolori, di giorni trascorsi a ripetere all’infinito lo stesso gesto, finché “viene bene”, quando magari la testa vorrebbe lavorare con più profitto e il cuore vorrebbe volare dall’amata. Ma goccia dopo goccia, tu hai dato forza al tuo corpo fragile, hai scolpito quel muscolo che ti torturava, hai calpestato i dolori e tutte le magagne. Se non ci fossi stata io, in barba agli insegnanti e agli esperti che ti davano per spacciato, saresti già entrato, o in procinto di entrare alla Scuola dell’Opera del Teatro Comunale. Adesso non puoi farlo, ti alzi ogni mattina alla 6 per andare alla scuola dove fai il supplente, quando tutto va bene.

Quando Idomeneo ha cominciato a cantare, ieri, la prima cosa che ho notato è stata la sua cassa toracica, uguale alla tua. È l’unica cosa che non hai costruito, che hai ereditato. Tutto il resto è frutto del tuo lavoro. Subito dopo, mi ha assalito l’invidia. Dieci anni fa ti hanno detto che potresti cantare alla Metropolitan Opera. Nove anni fa ti hanno detto che non potrai mai più cantare bene. Ma la musica ha il dono di lenire le ferite, anche quelle che lei produce, e quel bel giovane forte, passionale mi ha portato con lui nelle voragini del tumulto delle anime di Creta.

Amo la musica e l’ascolto da quando ero piccola. Ho sentito qualche bel concerto, recital, e anche quell’opera buffa, sempre al Comunale. Ma nonostante la tua presenza costante nelle mie orecchie, la preparazione degli ultimi anni, ero col cuore scoperto, in mano, dimenticando di prendere aria.

Sì, era la prima opera vera dal vivo per me. Ero sola in platea, senza il chiacchierio di quando siamo insieme. Ma non mi posso ancora spiegare cosa mi ha colpito. Le prove generali … “ci potrebbero essere delle correzioni tecniche e gli attori potrebbero non cantare in voce”! Non è così! La sala era piena di studenti, musicisti, di appassionati, e gli artisti hanno voluto far loro un regalo inestimabile. Così giovani, così grintosi e professionali.

Poco m’importa se canterai solo per hobby, in piccole sale. Non m’interessa cosa ne pensano gli altri di te: io so chi sei. Ti sembrerà cinico, amore, ma te lo dico: non hai nulla d’invidiare a nessuno. Di uomini come te, ne nascono pochi. Tu, per me, lì, c’eri.  

Gli altri non capiranno niente…

Ieri c’erano le prove generali di “Idomeneo, re di Creta” di Mozart al Teatro Comunale. Siccome le casse del Teatro sono vuote, i cantanti erano soprattutto giovani della Scuola d’Opera. Brave i due soprani, notevole la piccola ma grintosa mezzosoprano, generoso e straordinario, appunto, il tenore. Una scenografia spettacolare, una regia che ti prende, l’orchestra e il coro non hanno bisogno di commenti…

Sono rimasta folgorata.

I grandi amori (ri)nascono a volte così: il biglietto che desideri da anni ti è regalato, e tu capisci che fare bene quello che sai meglio fare, ed essere spettatore là dove tutti lo fanno si chiama felicità.

Astăzi încep să scriu cu un fel de pudoare. Unele emoţii, nu ştiu de ce, sunt mai intime decât celelalte, şi mă simt ridicolă şi exaltată.
Mă gândesc la tine, dragostea mea. Tu care ai fi vrut să mergi la teatru ieri, dar mi-ai dat biletul “pentru că tu ai nevoie de el.” Tu, care ar fi trebuit să fii acolo, în  lume ta. Tu, care ar trebui să fii pe scenă, dar nu eşti pentru că trebuie să lucrezi pentru amândoi, pentru că eu nu pot găsi de lucru.

Vei spune, citind această scrisoare, că-mi datorezi intoarcerea la studiul muzicii, când erai atât de trist că ai vrut să o abandonezi, dar nu este adevărat. Opera trăieşte în tine ca râul într-un pârâu, dacă nu ar fi fost cuvintele mele de incurajare ai fi explodat şi ţi-ai fi făcut de unul singur drum.

M-am jucat cu focul înainte, la telefon. Îmi plac cacialmalele, provocările. Am vrut ca tu să fii gelos pe tenor, am vrut să nu uiţi că lucrezi ca învăţător, dar nu eşti un învăţător. Te-am văzut atunci când cânţi. Eşti neîndemânatic, şi un clipă mai târziu îţi  iei zborul, lumea este la picioarele tale. Nu eşti iubitul blând, care mă ţine mereu de mână, tu esti sălbaticul ironic care provoacă cu privirea, eşti o maree furtunoasă pe scenă. Te-am văzut rar cântând. Cânţi foarte puţin. Nu este o meserie uşoară, si nu este uşor nici ca pasiune. Dar ieri erai acolo pe scena. În timp ce muzica lui Mozart se invărtea tot mai repede, erai în Francesco Meli.

Erai acolo, pentru că îţi datorez atât de mult. Pentru că înainte de a te întâlni nu am fost nimeni. Pentru că înainte de a te asculta am fost o ignorantă, în căutare de aplauze pentru ignoranţa mea, am fost prada uşoară a entuziasmului şi a disperării. Înainte de a te întâlni lumea avea culori puternice, iar acum are nuanţe infinite. Înainte, pasiunea însemna doar suferinţă. Astăzi, înseamnă bucurie fără margini. Am iubit mereu muzica, şi am iubit întotdeauna pe Dumnezeu. Fără îndrumarea ta, nu i-aş fi înţeles vreodată. Mi-ai explicat, cu fapte, nu cuvinte, că un artist este un atlet, care trăieşte într-o lume de reguli, sacrificiu, durere, zile petrecute repetând mereu acelaşi gest iar şi iar, până când “este bine” atunci când poate capul îi este în altă parte, şi inima ar zbura la iubită. Dar, picătură cu picătură, ţi-ai întărit  corpul fragil, ai sculptat muşchii care te torturau, le-aţi călcat în picioare durerea şi necazurile. Dacă nu aş fi fost eu, în ciuda  profesorilor şi experţilor care te dădeau drept pierdut, ai fi intrat deja, sau ai fi pe cale de a intra la Şcoala de Operă a Teatrului Comunal. Acum, nu poţi face asta, te trezeşti în fiecare dimineata la 6 pentru a merge la şcoală ca suplinitor, în cazul în care totul merge bine.

Când a început să cânte Idomeneo, ieri, primul lucru pe care l-am observat a fost pieptul, la fel cu al tău. Este singurul lucru pe care nu l-ai construit, ci l-ai moştenit. Tot restul este rodul muncii tale. După aceea, am simţit invidie. Cu zece ani în urmă, ţi-au spus ca ai putea sa cânţi la Metropolitan Opera. Nouă ani în urmă, ţi-au spus că nu vei mai cânta bine niciodată. Dar muzica are darul de vindecare rănile, chiar şi cele care le produce, şi tânărul chipeş, puternic, pasionat m-a dus cu el în abisul tumultos al sufletelor din Creta.
Îmi place să ascult muzică de când eram mică. Am auzit concerte, recitaluri, şi, opera aceea bufă, tot la Comunale. Dar, în ciuda prezenţei  tale constante în urechile mele, şi a pregătirii din ultimii ani, aveam inima în mînă, uitând să iau aer.

Da, a fost prima operă adevărată live pentru mine. Am fost singură în public, fără  palăvrăgeala de când suntem împreună. Dar nu pot explica ceea ce s-a întămplat. Repetiţie generală … “pot exista unele corecţii tehnice şi actorii ar putea să nu cânte în voce”! Dimpotrivă! Sala era  plină de studenţi, de muzicieni, de melomani, şi artiştii au vrut să le facă un cadou de nepreţuit. Atât de tineri, atât de plini de viaţă şi de profesionalişti!
Puţin îmi pasă dacă cânţi doar ca un hobby, în săli mici. Nu mă interesează ceea ce cred alţii despre tine: eu ştiu cine esti. Poate părea cinic, dragostea mea, dar îţi spun: nu ai nimic de invidiat nimănui. Se nasc puţini bărbaţi ca tine. Tu, pentru mine, erai acolo, cu ei.

Ceielalţi nu vor intelege nimic …
Ieri a fost repetiţia generală a lui “Idomeneo, Regele din Creta” de Mozart, la Teatro Comunale. Având în vedere că vistieria Teatrului e goală, cântăreţii erau foarte tineri, în cea mai mare parte absolvenţi ai Şcolii de Operă. Bune cele două soprane, micuţa mezzosoprană  remarcabilă şi curajoasă, generos şi extraordinar tenorul.

Scenografia spectaculoasă, regia hipnotică, orchestra şi corul nu au nevoie de comentarii …
Am rămas fulgerată.
Marea dragoste (re)naşte uneori aşa: cineva îţi dăruieşte biletul pe care ţi-l doreşti de ani de zile, şi înţelegi că a face bine ceea că ştii să faci cel mai bine, şi a fi un spectator acolo unde toţi o fac se numeşte fericire.

Annunci