Da giovedì sera fino adesso ho vissuto su un altro pianeta. Ho provato a capire e analizzare tutto, e intendo proprio ogni piccolo particolare impresso nella mia memoria, dell’opera di Mozart. Siccome sono un’ignorante, il percorso è stato lungo e tortuoso. Non l’ho fatto per la recensione che spero la Gazeta  Romaneasca mi pubblichi domenica, ma perché ero sotto ipnosi. Ho scritto sotto uno dei mille motivi: il mio Flavio è un basso cantabile (non ama Mozart, come me, ma Verdi) e assomiglia fisicamente e caratterialmente, in parte, a Francesco Meli (solo che è più bello). Secondo, Francesco Meli è un mostro sacro nascente. Non devi amare o conoscere l’opera per adorarlo subito. Non è solo bravo, e di un’intelligenza musicale insuperabile. Terzo, l’esecuzione del dramma: ho sentito tutti i difetti, chi mi conosce sa che vado giù pesante con la critica, ma nonostante due – tre piccoli scricchiolii, il tutto è magistrale. Di nuovo, devo dire che il regista, Michele Mariotti, non è solo bravo, è anche di un’intelligenza soprafine.  (Chiedo scusa a Enea Scala, che e’ meraviglioso, ma io non vado matta per i ternori leggeri!) E giravo con la mente intorno a quello che ho visto, e raccontavo tutto a tutti intorno a me, volevo capire, oltre a quello che ho appena scritto, cosa mi attira come un magnete, perché non riesco a pensare ad altro: la regia, la scenografia … geniali. E poi, dopo percorsi che vi risparmio, ho letto l’intervista di Davide Livermore, il regista. Questo mi ha fatto subito balenare nella mente una doppia riflessione.

Il messaggio di Livermore è: tutti viviamo in un acquario, siamo prigionieri dei nostri pregiudizi, il mostro è la paura che noi abbiamo fatto crescere in noi, il mostro siamo noi, ma siamo anche la voce liberatoria che annulla il sacrificio (Se non capite niente, o non vi piace la mitologia greca, o non ve ne frega niente di musica classica e opera. Auguri e figli maschi!) e ci rende liberi, dicendo che la vita basta a se stessa, con buona pace degli dei! Un messaggio che nella mia bella città hanno capito tanti alle prove generali, ma quasi nessuno alla prima. Tornerò in un’altra sera per vedere quanti avranno tortellini (al posto del prosciutto) sugli occhi. Per non sembrare più cattiva di quello che realmente sono, slitto sull’argomento. Per restare nella metafora di Livermore: i canali di Bologna saranno coperti, ma delimitano lo stesso un piccolo mondo, pacifico, godibile, ma…

E sono arrivata al secondo pensiero. Alla spaccatura tra il suo messaggio di umanesimo e rispetto e l“inchiesta Io e gli altri: i giovani italiani nel vortice dei cambiamenti, uno studio che ha coinvolto oltre 2.000 ragazzi tra i 18 e i 29 anni, effettuato dall’istituto di ricerche SWG per la Conferenza dei Presidenti delle Assemblee Legislative delle Regioni e delle Province Autonome” (Immigrazione Oggi 19.02.2010). Bei numeri! 45% dei ragazzi italiani sono razzisti. Più di preciso, 15,3% dei giovani mi odia fortemente (sì, perché rientro nel gruppo rom-romeni-albanesi), 19,8% potrebbero odiarmi o no, perché eleggono lo straniero da bersagliare secondo criteri più “fini”, e 14,5% mi odiano solo se qualcosa è andato storto quel giorno. Se no, potrebbero anche essere tolleranti. Tra quelli più equilibrati non è tutto rose e fiori. I 5,5% tiepidi potrebbero facilmente varcare il confine! I tolleranti (14,7%) poi! Perché mi devi tollerare, sono una puzza sotto il naso o un fastidio lieve? Ti ho offeso ma tu non molli davanti alle pulsioni vendicative? E così ho scoperto che 19,4% dei giovani italiani ha la testa a posto, ma non vive qui vicino. È una ragazza che vive al centro, al sud o nelle isole… Capisco perché una donna arrivi prima all’empatia e alla lucidità, anche perché deve, in quanto donna, portare sempre le sue battaglie. Ma non capisco dove andremmo a finire!   

De joi seara până acum am trăit pe o altă planetă. Am încercat să înţeleg şi să analize totul, şi vreau sa spun chiar fiecare detaliu din memoria mea, din opera lui Mozart. Pentru ca sunt cam toantă, drumul a fost lung şi întortocheat. Nu am făcut-o pentru recenzia pe care sper să mi-o publice duminică “Gazeta Romaneasca”, ci pentru că sunt vrăjită. Am descris în articolul de mai jos unul dintre motive: Flavio al meu este un bas liric (nu iubeşte pe Mozart, ca mine, ci pe Verdi) şi seamănă fizic si temperamental, în parte, cu Francesco Meli (doar că e mai frumos). Apoi, Francesco Meli este un gigant în devenire. Nu e nevoie să iubeşti opera sau să o cunoşti ca să îl adori imediat. Nu este doar “bravo”, inteligenţa sa muzicală e de neegalat. În al treilea rând, întregul spectacol: am auzit toate defectele, cine mă cunoaşte ştie că nu glumesc cu critica dură, dar, în ciuda a doi-trei mici scârţîituri, totul este perfect. Din nou, trebuie să spun că dirijorul, Michele Mariotti, nu este numai bun, ci şi o inteligenţă fină. (Cer scuze lui Enea Scala, care este minunat, dar are ghinionul de a fi tenor lejer, o voce după care nu mă prăpădesc!) Şi mă tot gândeam, iar şi iar, la ceea ce am văzut, şi povesteam tuturor celor din jurul meu, vroiam să înţeleg, în afară de ceea ce am scris mai sus, ce mă atrage ca un magnet, pentru că nu mă pot gândi la altceva: regia, scenografia … geniale. Şi apoi, după paranteze cu care nu vreau să vă plictisesc, am citit un interviu al lui David Livermore, regizorul. Mi-au trecut imediat prin minte două reflecţii.


Mesajul lui Livermore este: noi toţi trăim într-un acvariu, suntem prizonierii prejudecăţilor noastre, monstrul este teama pe care o lăsăm să crească în noi, monstrul suntem noi, dar noi, de asemenea, suntem şi vocea care anulează sacrificiul (Dacă nu înţelegeţi nimic, sau nu vă place mitologia greacă, sau vă doare în cot despre muzica clasică şi de operă. Salutări şi bani la CEC!) şi ne face liberi, spunând că viaţa este suficientă ei însăşi, cu tot respectul pentru zei! Un mesaj pe care în oraşul meu frumos l-au înţeles mulţi dintre cei prezenţi la repetiţia generală, dar aproape nimeni la premieră. Voi merge din nou într-o seară pentru a vedea câţi de mulţi suferă de orbul găinilor. Să trecem peste…Ca să râmân în tema metaforei lui Livermore: canalele de la Bologna vor fi fiind acoperite, dar încă mai încercuiesc un mic univers, paşnic, plăcut, dar …

Şi m-am gândit apoi şi la abisul dintre mesajul său de umanism şi respect şi “ancheta Eu şi ceielalţi: tinerii  italieni în vârtejul schimbării, un studiu care a implicat peste 2.000 de tineri între 18 şi 29 de ani, efectuată  de institutul de cercetare SWG al Conferinţei preşedinţilor adunărilor legislative ale Regiunilor şi Provinciilor Autonome “(Immigrazione Oggi 19.02.2010). Numere grăitoare! 45% dintre tinerii italieni sunt rasişti. Mai exact, 15,3% dintre tineri mă urasc cu tărie (da, pentru că eu fac parte din grupul romi-români-albanezi), 19,8% m-ar putea urâ pe mine sau pe altul, pentru că îşi aleg străini pe care să-i deteste în baza unor criterii mai “fine”, şi 14,5% mă urăsc numai dacă în ziua aceea s-au trezit cu faţa la cearceaf. Altfel, ar putea fi  toleranţi. În tabără echilibrată nu este totul roz. “Călduţii”( 5,5%)ar putea trece cu uşurinţă de partea cealaltă! Toleranţii (14.7%), apoi! De ce trebuie să mă tolerezi, sunt un miros greu sau un disconfort? Te-am jignit cu ceva, dar rezişti cu tărie dorinţei de răzbunare?  Şi aşa am descoperit că 19,4% dintre tineri italieni au capul pe umeri, dar nu locuiesc în apropiere. Sunt o fată care locuieşte în centrul Italiei, sau pe insule, sau în sud …  Înteleg de ce o femeie e mai empatică şi mai lucidă, chiar şi pentru că trebuie, ca femeie, să lupte  mereu. Dar nu înţeleg unde vom ajunge!

Annunci