Mi sono successe un po’ di cose in questi giorni, ma di questo forse discuteremo domani. Oggi non parlerò né di romeni, né di Romania, neanche del mio amore. Oggi vorrei soffermarmi sul mio amico Fantasma.

È italiano, laureato con ottimi voti. Ha fatto un po’ di ricerca, ed era bravo. Ma essendo bravi non si campa. Per quello ci vuole un lavoro pagato. Ha fatto la sua scelta, anzi, si è mosso molto bene, ha cambiato strada e oggi insegna matematica alle medie. Siccome tiene molto alla sua privacy, non parlerò oltre dei suoi risultati professionali, non vorrei renderlo riconoscibile. Sì, perché deve restare anonimo per poter parlare liberamente. Le pressioni su di un insegnante ci sono, eccome!

Scrive da poco il blog, ma mi ha convinto. Non che c’è né sarebbe stato ancora bisogno. Per capirci: con lui non parlo di filosofia, ne sa più di me. Preferisco chiacchierare di meccanica quantica, dove la mia ignoranza esclude l’imbarazzo. Per parlarmi in romeno si rifà al latino, che mastica bene. Non è il tipico cervellone-secchione:  ama la natura, la montagna, conosce la musica… è educatissimo, non litiga mai, preferisce l’ironia fine. Quando si esce in compagnia, è uno di quelli che rallegra di più l’atmosfera, con un modo diretto che solo un bolognese può avere. Se vi parlo anche della dedizione alla sua famiglia, crederete che sia un personaggio inventato. Che cosa dire: mi piace persino sua fidanzata (cosa non scontata) – bella, intelligente, sensibile e generosa.

Troppo bello perché sia vero? Proprio così. Sa di essere una specie in via di estinzione – un intellettuale – colpa che va pagata. Per esempio, trovandosi da solo, come tanti suoi colleghi, nel tramandar il sapere e nell’educare, senza l’appoggio della scuola o della società. Facile bersaglio della rabbia dei genitori aggressivi e bulli.

Non scrivo quest’articolo per amicizia, ma perché sono triste: speravo che almeno lui fosse felice. Tanto per poter dire che conosco uno cui le cose vanno bene con il lavoro.   

Mi s-au întâmplat câteva lucruri în ultimul timp, dar, poate, despre asta o să scriu mâine. Astăzi nu o să vorbesc nici despre români sau despre România, nici despre iubirea mea, ci despre prietenul meu “Stafia” (a cărui blog îl puteţi găsi în blogroll-ul din partea dreaptă a acestei pagini).

E italian, a terminat facultatea cu o medie excelentă. A lucrat ca cercetător pentru ceva timp, şi era bun, dar a fi bun nu-ţi umple traista! Ca să mănânci e nevoie de un loc de muncă retribuit. A ales bine, a schimbat cariera şi astăzi predă matematica la o şcoală generală. Ştiu că ţine mult să nu fie recunoscut, deci nu mă voi opri mai mult asupra reuşitelor sale profesionale. Trebuie să rămână anonim ca să poată vorbi liber, un profesor e mereu supus presiunilor!

Scrie de puţin timp un blog, dar deja m-a convins. Nu că ar mai fi fost nevoie. Vă explic: nu vorbesc niciodată cu el despre filosofie, ştie mai multe decât mine. Prefer să vorbesc de mecanică cuantică, domeniu despre care nu ştiu nimic şi astfel evit jena. Ca să vorbească româneşte analizeaza cuvintele latineşti, pe care le cunoaşte bine. Nu e un tocilar tipic: iubeşte natura, muntele, se pricepe la muzică… e foarte bine crescut, în locul cerţii preferă ironia. În grupul de prieteni, e unul dintre cei mai veseli, cu glume pe care numai un bolognez le ştie face. Dacă v-aş vorbi despre abnegaţia pentru familie, mi-aţi spune că pare un personaj inventat. Ce să spun: îmi place chiar şi logodnica lui (ceea ce nu era automat) – frumoasă,  inteligentă, sensibilă şi generoasă.

Prea frumos ca să fie adevărat? Da. Face parte dintr-o specie pe care de dispariţie – intelectualii – şi asta este o vină care trebuie plătită. De exemplu rămânând de unul singur, ca mulţi alţi colegi ai săi, când educă şi transmite cunoaşterea, fără sprijinul şcolii şi a societăţii. Ţintă uşoară furiei părinţilor agresivi şi impertinenţi.

Nu scriu acest articol din prietenie, ci pentru că sunt tristă: speram ca cel puţin el să fie fericit. Aşa, ca să pot să spun că cunosc pe cineva căruia îi merge bine la servici.

Annunci