Mi hanno chiamato d’urgenza all’ospedale, la famiglia del malato non solo non parlava l’italiano, ma dava anche segni di nervosismo.

L’urgenza ha le sue regole, credo che questo non sia un segreto per nessuno: è qualcosa che va risolto subito!

È meglio che io racconti quello che è successo. Il medico, che aveva insistito per un mio arrivo tempestivo, doveva ancora fare la visita, così che mi ha detto due parole, per informarmi, poi mi ha pregato di aspettare il suo arrivo. (Io avevo saltato la collazione e corso dietro all’autobus per arrivare in un’ora, anzi che le due ore da protocollo). I connazionali che non parlavano l’italiano erano dei rom, arrivati dalla Romania il giorno prima in automobile, proprio per far ricoverare il padre famiglia. Non si erano cambiati, i loro vestiti emanavano un certo odorino. Erano agitati, perché il malato era stato ricoverato nella corsia, non c’e n’erano più letti nelle stanze. Sguardi diffidenti dei pazienti, occhiate furiose e gesti d’insofferenza del personale.

Il uomo, nato nel ‘68, ma dimostrava cinquant’anni, non riusciva a star seduto sulla sedia scomoda del soggiorno. Non voleva neanche stare da solo steso sul letto, separato dai figli e dalla moglie. Quando mi sono avvicinata, mi ha guardato con occhi da cerbiatto, e tutti i quattro mi hanno sorriso, finalmente sentendosi accolti. Ho capito solo dopo la causa della loro nervosità crescente. La capo sala mi ha dato un foglio, con un gesto brusco, dicendo solo: “Il consenso”. Dopo mezz’ora, il medico mi ha chiamato in disparte per capire se il malato acconsentiva al ricovero, e con voce preoccupata mi ha spiegato il da farsi. Solo che non parlava del suo compito, ma lo passava a me – io avrei dovuto fare tutta la parte amministrativa del suo lavoro! Ho ribadito che sono una mediatrice, la professione suppone che io non superi i miei doveri, e per questa frase cortese ma decisa sono stata punita: ho aspettato altra oretta tranquillizzando i poveri cristi. Loro mi facevano tutte le domande che avrebbero voluto fare al medico. Difficile rispondere quando non sei un medico e non conosci la situazione! Impossibile farlo, per deontologia professionale. Alla fine il medico è venuto, e ha fatto le domande dell’anamnesi con una velocità che avrebbe fatto impallidire Bolt, con impazienza premeva che rispondessi più veloce, più veloce. L’uomo non capiva le domande, il figlio più grande le traduceva dal romeno in romalì e insisteva che mi rispondesse, lui guardava a lungo i piedi, poi sibilava la risposta. Il medico: “allora, questi medicinali?”, “allora, quando?”, “allora, mi dice o no?”. L’incontro non è durato a lungo, non sapevano spiegarsi, non ricordavano bene, speravano tanto che il medico gli illuminasse… il medico però è uscito senza fare nessun cenno, augurando solo buon appetito – era ormai ora di pranzo. L’uomo, con grande fatica, ha firmato alla fine il consenso. Era analfabeta, gli è voluto un bel po’ per scrivere tutto il cognome sul foglio. Ancora incredulo, cercava conforto in me.   

Dopo qualche minuto mi sono insospettita. Nessun personale medico si avvicinava alla stanza dove eravamo. Quando sono apparsi dalla saletta vicino alla scala, li guardavo nei occhi per chiedere loro il da farsi. Inutile, erano tutti molto impegnati. Impazientita, sono entrata nella saletta bussando alla porta: orrore! Avevo osato interrompere il pranzo! Beh, ancora un po’ d’insistenze e ho ottenuto la conferma del mio lavoro, il documento che vale quanto un contratto di lavoro occasionale.  

Con occhi finalmente rasserenati, i “miei” romeni mi hanno ringraziato, volevano offrirmi un caffè e ringraziarmi ancora. La donna disse poi, come avesse avuto un’illuminazione: “Sì, loro devono chiamarla, signora mia. Non solo noi non capiamo niente di quello che ci dicono, neanche loro non capiscono niente di quello che diciamo noi. Per loro, lei è indispensabile!”

Chissà perché non credo ne abbiano la consapevolezza! Forse perché mi hanno lasciato due ore faccia a faccia con un malato contagioso, senza avvertirmi, senza scusarsi, per un lavoro che alla fine si è fatto in un quarto d’ora?

Oggi i stranieri d’Italia scioperano. Io non avrei scioperato. Se non avessi la febbre, avrei voluto tornare a vedere se la situazione era migliorata.

Am fost chemată de urgenţă la spital, ca să mediez comunicarea cu o familie care nu înţelegea deloc limba italiană, şi erau agitaţi.

Urgenţa are regulile ei, se înţelege: e ceva ce trebuie rezolvat imediat!

Dar e mai bine să povestesc tot ce s-a întâmplat. Medicul, care insistase să ajung cât mai repede la spital, trebuia să termine vizita, aşa încât mi-a spus per scurt care era situaţia, apoi m-a rugat să aştept să se elibereze. (Eu nu mâncasem nimic dimineaţa aceea, şi fugisem după autobus, ca să ajung într-o oră, nu în două, cum cere protocolul). Conaţionalii care nu vorbeau italiana erau rrom, veniseră din România cu o zi în urmă, cu o maşină mică, ca să îl interneze pe capul familiei. Nu îşi schimbaseră hainele, şi miroseau destul de neplăcut. Erau agitaţi pentru că bolnavului i se dăduse un pat pe coridor, nu mai erau locuri libere in saloane. Pacienţii îi priveau cu neîncredere, personalul medical cu furie şi gesticulau nerăbdători.

Bărbatul, născut în ’68, arăta de cincizeci de ani; nu reuşea să stea aşezat pe scaunul incomod din sala vizitatorilor, dar nu vroia nici să stea întins pe pat, singur. Când m-am apropiat, m-a privit cu ochi de căprior, şi întreaga familie mi-a zâmbit, văzându-se trataţi normal. Am înţeles apoi de ce erau aşa nervoşi. Assistenta şefă mi-a dat o foaie, cu un gest smucit, spunându-mi doar: “consimţământul”. După o jumătate de oră medicul m-a chemat deoparte ca să-i spun dacă bolnavul vroia să fie internat, şi, cu voce preocupată, mi-a explicat ce era de făcut. Doar atât că nu vorbea despre sarcina sa, ci îmi cerea să fac în locul lui toată munca de hârţogărie! Fiind o mediatoare, nu un angajat al spitalului, nu pot să fac una ca asta, nu pot să-mi depăşesc îndatoririle, şi i-am amintit-o cu decizie dar în mod educat. Am fost pedepsită imediat: am aşteptat încă o oră calmând bieţii oameni. Mă întrebau tot ceea ce ar fi vrut să-l întrebe pe medic. Greu de răspuns, când nu eşti medic şi nu cunoşti situaţia. Imposibil să o faci, datorită deontologiei profesionale. În sfârşit, medicul a venit să facă anamneza pacientului, dar cu o viteză care l-ar fi făcut să pălească pe gelozie pe Bolt. Insista cu nerăbdare să-i răspund mai repede, mai repede. Bărbatul nu înţelegea întrebările, fiul cel mai mare îi traducea tot din română în romales şi insista să-mi răspundă; el îşi privea panofii, apoi murmura un răspuns. Medicul: “deci, medicamentele astea?”, “deci, când?”, “deci, da sau nu?”. În puţin timp s-a terminat totul: nu ştiau să se exprime, nu-şi aminteau mare lucru, sperau ca medicul să le explice situaţia… medicul însă a ieşit din sală urând poftă bună – între timp se făcuse ora prânzului. Cu mare greutate, omul a semnat consimţământul. Era analfabet, i-a trebuit mul timp să-şi scrie numele pe foaie. Nesigur, aştepta ca eu să-l liniştesc.

Câteva minute mai târziu, mi-a venit o bănuială. Nu se vedea nici un angajat al spitalului. Când au ieşti din săliţa de lângă scări, i-am privit în ochi ca să-i întreb ce trebuie să mai fac. Inutil, erau toţi foarte ocupaţi. Pierzându-mi răbdarea, am bătut la uşa săliţei şi am intrat. Oroare! Întrerupsesem prânzul! Cu un pic de insitenţe, am obţinut foaia de confirmare a muncii mele, un document care are valoarea unui contract de muncă ocazional.   

Cu ochii, în sfârşit, senini, românii “mei” mi-au mulţumit, vroiau să-mi ofere o cafea şi să-mi mulţumească din nou. Femeia a spus apoi, ca şi cum ar fi avut o iluminare: “Da, doamna dragă, ei trebuie să o cheme. Nu doar noi nu  înţelegem nimic din ceea  ce spun ei, nici ei nu înţeleg nimic din ce spunem noi. Au nevoie neapărat de dumneavoastră! ”

Cine ştie de ce, nu cred că ei îşi dau seama! Poate pentru că m-au lăsat să aştept două ore  la un metru de un bolnav contagios, fără să mă avertizeze, fără să-şi ceară scuze, pentru o interveţie care a durat doar un sfert de oră?

Astăzi străinii din Italia fac grevă. Eu nu aş fi făcut-o. Dacă nu aş fi avut febră, m-aş fi întros la spital să văd dacă situaţia s-a îmbunătăţit.

Annunci