Ieri è nato il mio nipote Alex. Oggi è il compleanno di papà. Lunedì è l’8 Marzo… Tre dati importanti per me, per la mia identità di donna. Ho speso gli ultimi trenta e passa anni de la vita provando a capire chi sono, e dove ho sbagliato. Forse sono nata nell’epoca sbagliata. Ma c’è un’epoca giusta? Forse nel paese sbagliato… Oggi vivo nel paese che mi sono scelta, e sono una parte dei problemi ha trovato la soluzione. Inutile provare a eludere la verità, facendo finta che sia il mondo a essere matto, non io. Sono ribelle e romantica, non paranoica e scema. La soluzione è tropo facile, così che posso scriverla già adesso: non c’è nessun errore, ma solo un paio di occhiali da cavallo.

Ho avuto un’adolescenza travagliata, a volte dubito che sia finita. I problemi più evidenti venivano dal fisico: alta, magra, pallida, astenica. A tredici anni mi davano del ragazzo. Non amavo fare sport, ma il mio corpo diventava sempre più quello di uno sportivo. Nel coro della scuola stavo nelle ultime fila, la voce del basso. Piano – piano i maschi, con lo schiarimento della voce, si trasferivano davanti, nelle file dei mezzosoprani, io invece andavo sempre più indietro… Anche oggi odio la mia voce da contralto, mi sembra uno scherzo della natura, quanto i polpacci, uguali a quelli di Totti… Il seno ha messo un bel po’ a ricordarsi il mio indirizzo di casa. Ero molto chiusa, avevo pochissimi amici, leggevo sempre, anche in classe. Mi sarebbe piaciuto parlare con gli altri, ma ogni volta che aprivo bocca mi sentivo svenire. 

Mi ribellavo dieci volte il giorno (Ahimè, non abbastanza!). Dall’altro, negli anni di Ceauşescu, non c’era molto di più da fare, la disciplina e la routine erano soffocanti, tutto era prefissato e avrebbe dovuto esserlo anche il mio percorso. Viaggiare era impossibile, uscire dal sistema, altrettanto. Allora ho deciso che sarei dovuto diventare del tutto indipendente. In ordine, avrei dovuto avere una cattedra di storia o di filosofia o un impiego di assistente sociale, pubblicare poesie a non finire, avere il mio laboratorio di arti plastiche, sedurre il più bel moro della città (non aveva un’identità precisa, ma poco importava), ballare con lui tutta la notte, fargli due figli (Alex e Domnica) e poi piantarlo in asso. Con un programma così impegnativo non avrei più dovuto chiedermi, dolorosamente, ogni giorno, chi sono e perché sono diversa da tutti gli altri.

I miei programmi hanno subito cambiamenti radicali ogni mese, ma l’idea è rimasta sempre la stessa: così non andava bene, non andava mai bene. Archiviato il momento di scombussolamento di gioia e incredulità del ’89, le sabbie mobili si sono espanse dalla mia psiche alla percezione dell’intera società e del mondo. Nella nuova realtà sociale il modello di vita non poteva più essere così statico. Il primo innamoramento tardivo, sbagliato, come quelli che gli sono seguiti, la cattedra persa (Ah, quel nido di vipere! Pretendere che io vada a letto con quel vecchio ignorante perché possa avere accesso al concorso, che disgusto cosmico!), le poesie che sono andate a nascondersi nel buio più buio dell’inconscio, i dubbi sulle mie capacità artistiche, Alex che non è mai nato…

È nato ieri, ma non è figlio mio. Io non avrò mai figli, era uno dei punti saldi dei miei desideri più forti, ma ormai è troppo tardi. Ho deciso di non soffrire più per questo motivo, e sono persino riuscita nel mio intento, ma viene così a mancare una delle cose che doveva definirmi una donna. Quando è una scelta, o c’è infertilità, è diverso. Io, semplicemente, con il più bel moro di questa città, non possiamo provvedere neanche a noi stessi (il cantante e la filosofa!), e l’età avanza. Il laboratorio di arte sarebbe una spesa folle, le poesie non vogliono proprio venire allo scoperto, il lavoro a fianco degli assistenti sociali scarseggia (la comunità romena è troppo ben integrata per avere bisogno regolarmente di mediatrici interculturali).

Allora io chi sono? Che cosa ho messo in essere delle condizioni che volevo adempiere per sentirmi finalmente donna? Il mio amore, che mai pianterò in asso, perché averlo accanto è un miracolo. Strano, accertare che ho ancora dubbi sulla mia identità non mi provoca alcun dolore. Ho fallito in tante, tante imprese, in quante per mancanza di coraggio! Ma sono felice. Non lo so perché. Sono felice di essere così come sono. Quest’orrenda ipersensibilità e i cambiamenti cronici d’idee e umore mi hanno fatto vivere in 38 anni quanto in 100. C’è una vaga speranza che tra qualche anno smetta da vero a essere un’adolescente e viva nella tranquillità ottimista che mi scalda adesso il cuore. Mah! Finché l’encefalogramma non è ancora piatto, ho vinto io lo stesso.

Ieri s-a născut nepotul meu Alex. Astăzi este ziua de naştere a tatei. Luni este 8 martie … trei date importante pentru mine, pentru identitatea mea ca femeie. Mi-am petrecut ultimii treizeci de ani de viaţă încearcă să înţeleg cine sunt şi unde am greşit. Poate m-am născut în era greşită. Dar există o epocă bună? Poate că ţara era cea greşită … azi trăiesc în ţara pe care mi-am ales-o, şi doar o parte din probleme şi-au găsit soluţia. Inutil să încerce să eludez adevărul, pretinzând că lumea ar fi nebună, nu eu. Sunt răzvrătită şi romantică, nu paranoică şi idioată. Soluţia este simplă, astfel încât pot să o scriu chiar acum: nu este vorba despre nici o eroare, ci doar despre o pereche de ochelari de cal.

Am avut o adolescenţă tulbure, uneori mă îndoiesc că s-a încheiat. Cele mai mari probleme erau de ordin fizic: eram înaltă, slabă, palidă, astenică. La treisprezece, mă confundau cu un baiat. Nu îmi plăcea prea mult sportul, dar trupul meu semâna tot mai mult cu cel al unui sportiv. În corul şcolii stăteam în ultimul rând, la vocea de bas. Încet – încet băieţii, cu schimbarea vocii, s-au mutat în faţă, ca mezzo-soprane, iar eu tot mai în spate … Nici acum nu-mi place vocea mea de contralto, mi se pare o eroare a naturii, la fel gambele, asemănătoare cu ale lui Totti … Sânului i-a trebuit mult timp  să găsească adresa mea de acasă. Eram foarte închisă, am avut foarte puţini prieteni, citeam mereu, chiar şi în clasă în timpul orelor. Aş fi dorit să vorbesc cu ceielalţi, dar de fiecare data când deschideam gura, simţeam că leşin.

Mă revoltam de zece ori pe zi (din păcate, nu de ajuns!). Pe de altă parte, în anii lui Ceauşescu, nu prea era nimic altceva de făcut, disciplina şi rutina erau sufocante, totul era deja stabilit, la fel şi viaţa mea. Călătoriile erau imposibile,  eludarea sistemului, de asemenea. Am decis să devin pe deplin independentă. În ordine, ar fi trebuit să oţin o catedră de istorie sau de filosofie sau un loc de asistentă socială, aş fi publicat poezii grămadă, aş fi avut un laborator de arte plastice, aş fi sedus cel mai frumos brunet din oraş (nu conta cine), aş fi dansat cu el noaptea întreagă, i-aş fi făcut doi copii (Alex şi Domnica) şi apoi l-aş fi abandonat. Cu un program atât de încărcat nu aş mai fi avut când să mă întreb cu durere, zi de zi, cine sunt şi de ce sunt atât de diferită de toţi ceielalţi.

Programul meu se modifica în mod dramatic în fiecare lună, dar ideea a rămas aceeaşi: nu era niciodată bine. După momentul de bucurie şi de neîncredere din ’89, nisipurile mişcătoare s-au extins de la mintea mea la percepţia societăţii şi a lumii. În noua realitate socială modul de viaţă nu ar putut fi atât de static. Prima dragoste, greşită, la fel şi  cele care au urmat, catedra pierdută (Ah, ce cuib de vipere! Să mă culc cu bătrânul acela prost, ca să pot să mă înscriu la concurs, ce dezgust galactic!), poeziile care s-au ascuns în cele mai întunecate colţuri ale inconştientului, îndoieli cu privire la talentul meu artistic, Alex care nu s-a născut …  

S-a născut ieri, dar nu este fiul meu. Nu voi avea niciodată copii, era cea mai puternică dintre dorinţele mele, dar e prea târziu. Am decis să nu mai sufăr din cauza asta, şi am şi reuşit, dar astfel lipseşte unul dintre aspectele principale care trebuiau să mă definească drept femeie. Când este o alegere sau vine din infertilitate,  este altceva. Eu, pur şi simplu, cu cel mai frumos brunet din oraş, nu ne putem întreţine nici pe noi înşine (cântăreţul şi filosoafa!), şi vârsta creşte. Atelierul de artă ar fi o cheltuială nebunească, poeziile nu doresc să iasă la lumină, munca alături de asistenţii sociali vine cu picătura (comunitatea românească este prea bine integrată ca să aibă nevoie de mediatori interculturali în mod regulat).

Deci, cine sunt eu? Ce am înfăptuit dintre condiţiile pe care mi le-am pus ca să mă simt pe deplin femeie? Pe dragul meu nu o să-l părăsesc niciodată, a-l avea alături este un miracol. Ciudat, observ fără nici o durere că am încă îndoieli cu privire la identitate. Am eşuat în multe, în foarte multe, deseori din lipsă de curaj! Dar sunt fericită. Nu ştiu de ce. Sunt fericită că sunt aşa cum sunt. Această hipersensibilitate oribilă şi schimbările cronice de idei şi stări de spirit m-au făcut să trăiesc în 38 de ani, cât în 100. Există o speranţă vagă ca peste câţiva ani să încetez să mai fiu o adolescentă şi să trăiesc cu optimismul liniştit care-mi încălzeşte inima acum. Mda! Până ce encefalograma nu va fi  plată, am învins totuşi eu.

Annunci