Torno a scrivere sullo stesso tema di ieri, in margine al commento di Cico.

Condivido la sua analisi sulla radice del problema socio-culturale della Romania. D’accordo anche con la soluzione da lui proposta, un lavoro di prevenzione concertato e ben coordinato, ma scorgo nelle sue parole un ottimismo (sotto-sotto) che io non riesco a sentire. Siccome ho lavorato nella pubblicità – lui ha parlato del brand-Romania – posso soltanto dire che gli sforzi della squadra di creativi e della rete di pubblicità sono inutili quando la persona che detiene la patente rema contro. I cittadini desti, la diaspora, Europa, hanno un bell’ d’affare se i rappresentanti politici che ci siamo eletti primeggiano solo in corruzione e indifferenza.

Personalmente mi sento impotente. Sono scapata dalla Romania – e qui lo dico chiaro – per la solitudine che si respirava, per l’oppressione dell’aria greve, per la sensazione di essere tumulati vivi. L’aspetto che più mi fa male è la percezione netta della mancanza di unità e cooperazione, come se si vivesse alla fine dell’Impero Romano, da soli o in piccoli gruppi, stritolati nella bocca desolante di un apparato burocratico omnivoro. La tristezza di tutti quelli che accettavano quelle catacombe mi ha fatto uscire dai ghingheri. Non mi metterò a cantare le lodi dell’Italia. È ovvio che non si tratti del Paradiso, ma non sono rimasta per sentimentalismo. Neanche per il benessere – tanto che ho dei problemi economici. Sono rimasta perché qui sento, pur soffocato da mille ferite, il tessuto vivo della società.

Sono rimasta anche perché ne ho abbastanza di padri padroni, di uomini ubriachi e volgari, di mariti maneschi. Conosco molti romeni che non lo sono, ma tanti altri che mi hanno fatto patire per troppo tempo. E donne che mandano tutto giù. Vedete, la prendo anch’io molto sul personale: il mio caso, la mia esperienza e quella di persone a me vicine o incontrate per lavoro. Ma non c’è la faccio più! Tutto quello che volevo lasciarmi alle spalle, mi segue. Anche perché ho una coscienza e non posso fare finta di niente. Ma io sono una povera donna con il cuore troppo piccolo affinché ci stia tutto questo dolore. Amo troppo la Romania per non sentirmi impotente, impotente, impotente… La comunità romena di Bologna non è diversa dai romeni dalle altre parti del mondo, e pure così divisa. C’è un limite al masochismo. Non ho armi da sfoderare per la mia amata patria, solo lacrime e la speranza in un intervento divino.

Che cosa faccio io? Il testimone silenzioso. Reagire per riparare è inutile – chi si difende si accusa, no? Dico di essere romena a testa alta, e racconto, a chi ha tempo e voglia ad ascoltarmi, piccole esperienze positive, storie di grandi uomini e luoghi che i mass-media e i politici non hanno fatto niente per far conoscere.     

Scriu din noi  pe aceeaşi temă de  ieri, pe marginea comentariului lui Cico. [Ai dreptate, faptul că blogul e bilingv crează multe încurcături, mă întreb dacă nu ar fi bine să traduc eu  comentariile ca să fie şi ele înţelese de “ambele tabere”].
Împărtăşesc analiza sa cu privire la rădăcinile socio- culturale ale problemei Româneia. Sunt de acord şi cu soluţia propusă de el, o operă concertată şi bine coordonată de prevenire, dar optimismul care transpare din cuvintele sale  nu-mi aparţine. Deoarece am lucrat în publicitate – el a vorbit despre brandul-România – pot doar să spun că eforturile depuse de echipa de creativi şi  de reţeaua de publicitate sunt inutile în cazul în care persoana care deţine licenţa trage hăis. Cetăţenii combativi , diaspora, Europa, muncesc degeaba dacă politicienii pe care ni i-am ales excelează doar în acte de corupţie şi în indiferenţă.
Personal, mă simt neputincioasă. Am “fugit” din România – şi o spun aici pe faţă – din cauza  singurătăţii pe care o respiram, a atmosferei oprimante, a  sentimentului de a fi îngropaţi de vii. Aspectul care mă doare cel mai mult este percepţie clară a lipsei de unitate şi de cooperare, ca şi cum s-ar trăi  sfârşitul Imperiului Roman, fie singuri, fie în grupuri mici, zdrobiţi in gura unui omnivore birocraţii sumbre. Tristeţea tuturor celor care au acceptat aceste catacombe m-a făcut să-mi  ies din minţi. Nu vreu să cânt laude la adresa Italiei. Este evident că aici nu este Raiul, dar nu am rămas aici din  sentimentalism, nici chiar pentru bunăstare – cu atât mai mult, cu cât am  probleme economice. Am rămas  aici pentru că simt, deşi înăbuşit de o mie de răni, ţesutul viu al societăţii.
Am rămas şi  pentru că m-am săturat de taţi- stăpâni,  de bărbaţi  beţi şi vulgari, de soţi care-şi bat nevestele cu aprobarea tuturor. Ştiu că mulţi români nu sunt aşa, însă mulţi alţii  m-au făcut să sufăr prea mult timp. Şi femeile suportă tot! Vedeţi, şi eu o iau prea personal: cazul meu, experienţa mea şi a oamenilor  din jurul meu, sau a celor întâlniţi la muncă.
Dar nu mai suport! Tot ce am vrut să lăs în urmă, s-a năpustit după mine. Şi pentru că am o conştiinţă şi nu pot face nimic s-o muţesc. Dar sunt o femei slabă, cu o inimă prea mică pentru toată această durere. Iubesc prea mult România ca să nu mă  simt neajutorată, neputincioasă, neputincioasă … comunitatea română din Bologna nu este diferită de românii din alte părţi ale lumii,  atât de divizată. Există o limită a masochismului. Nu am arme de vânturat pentru  patria mea iubita, numai lacrimi şi  speranţă într-o intervenţie divină.
Ce fac? Sunt martor tăcut. Reacţia reparatoare este inutilă  – cine se scuză se acuză, nu? Spun cu fruntea sus  că sunt româncă, şi povestesc, celor care au timp şi dorinţa de a asculta,  mici experienţe pozitive, povestiri despre oameni mari şi locuri pe care mass-media şi politicienii nu au făcut nimic ca să le facă cunoscute.

Annunci