È di sicuro una sensazione non piacevole. Di per se, l’accaduto dovrebbe essere al mio vantaggio, ma nello specifico è un’incursione barbara nel mio mondo più intimo.

Ieri sera ho cercato notizie sul mio tenore preferito, Francesco Meli. L’ho seguo su Face book, ma lì non ha tempo per scrivere molto, quindi faccio le ricerche su Google. Sorpresa: in prima pagina, tra i primi risultati, riconosco la mia lettera d’amore per Flavio, e sotto, la spiegazione dell’essa, pubblicata per Andrea.  Ok, la lettera è pubblica, cioè l’ho pubblicata io nel mio blog. Ovvio, così facendo mi aspettavo che tutti l’ho leggessero, sennò, avrei scelto di riservare l’accesso a soli miei amici. Cico (ah, i filosofi fanno sempre le domande migliori, che ti fanno ragionare sul tuo operato, sui tuoi veri motivi!) mi ha già fatto capire che le mie motivazioni non sono manifeste, con l’aggravante del bilinguismo, e ciò manda in confusione il lettore. Il Fantasma è impaurito per la mia totale mancanza di preoccupazione per la privacy. Credo che invece sia facile da capire: la chiave è l’emozione, la sincerità, la scelta di non chiudersi in un vicolo stretto e di poter dire quello che in quel momento trovo sconvolgente o edificante, per tutti quelli che potrebbero trovarvi qualcosa d’interessante.

Sono contenta che Cico vuol propormi una collaborazione. Non era il mio scopo principale, ma è meravigliosamente appagante vedere che il mio biglietto da visita, questo blog, colpisce. Mi fa piacere quando una persona a me vicina capisce che un articolo era in realtà una lettera indirizzata a lei e mi ringrazia. Flavio addirittura vuol obbligare Andrea a comporre degli brani musicali e allestire uno spettacolo dove lui canterebbe ed io leggerei degli pezzi. È pazzesco! Io pensavo solo di migliorare il mio italiano e di sfogarmi ogni tanto! Pensavo di prendermi due – tre anni per essere pronta a scrivere della narrativa breve. Il blog è pubblico perché ho un fisiologico bisogno del feed-back per migliorare! Tutto qui!

Vedere i miei indecenti pensieri, le mie emozioni più contorte e dolorose recensite in Wiki org alla pagina Francesco Meli, con la possibilità di voto, no! Con che diritto qualcuno, probabilmente insonne, allega a un soggetto così prestigioso una lettera scritta da un’outsider ignorante? La legge le darà pur ragione, ma almeno avvertirmi! Forse non avrei detto di no, ma mi avrebbe preparata al forte imbarazzo che ho sentito ieri.  

In realtà non so come reagire. Magari è un bene, non un male. Sono sicura di una cosa: non prenderò nessuna misura, cioè non renderò privato il blog. Non voglio farmi condizionare, non voglio cedere alla paranoia. Gli episodi non possono essere paragonati, ma credo che un esempio parli da se: alla metà degli anni ’90 ho subito due tentati stupri. Io, che camminavo a mezzanotte nelle zone romantiche e silenziose della capitale, sono stata aggredita di giorno, in pieno centro. Lo shock è stato tale da non volerne nemmeno parlare con nessuno, fino a sei anni fa. Fino all’anno scorso avevo paura di tornare da sola a casa quando, la sera, le strade si svuotano. Da un altro canto, essendo io esposta a molestie da quando avevo sei anni, dopo gli episodi di Bucarest ho imparato a difendermi senza alzare le mani – quando c’è gente in giro e c’è luce. Divento una furia eloquente. Racconto tutto questo per dire che non voglio più sentirmi così – una potenziale vittima incattivita e sospettosa. Non voglio sentire più quella rabbia distruttrice. In barba alla privacy, andrò avanti nel rendere pubblico, con spavalderia, tutto. Tanto, cosa può succedermi? Come dice un proverbio romeno, mi ruberanno i buoi della bici? Non essendo un personaggio pubblico, non ho niente da perdere.

Torno a studiare Jonas Kaufmann…  A presto!  

Cu siguranţă, simt o senzaţie de disconfort. Prin el însăşi, incidentul ar trebui să fie în avantajul meu, dar, de fapt, este o incursiune barbară în lumea mea interioară.

Ieri seara am căutat noutatăţi despre tenorul meu favorit, Francesco Meli. În urmăresc pe Face Book, dar nu are timp să scrie multe, asa că fac cercetări pe Google. Surpriză: în prima pagina, printre primele rezultate, am recunosc scrisoarea mea de dragoste către Flavio, şi, mai jos, explicaţia, publicată pentru Andrea. Ok, scrisoarea este publică, am publicat-o în blog-ul meu. În mod evident, mă aşteptam să o poată citi oricine, altfel aş fi ales să restricţionez accesul numai pentru prietenii mei. Cico (ah, filosofii pun întotdeauna cele mai bune întrebări, care te fac să te gandesti la munca ta, la motivaţia reală!) mi-a spus clar că motivele mele nu sunt evidente, cu circumstanţa agravantă a bilingvismului, şi acest lucru crează confuzie cititorului. Fantoma este preocupată pentru lipsa totală de preocupare pentru păstrarea intimităţii. Cred, dimpotrivă, că este destul de uşor de înţeles: cheiă este emoţia, sinceritatea, alegerea de a nu fi blocată într-un colţ îngust, ci  să pot să spun în acel moment tot ce mi se pare supărător sau înălţător pentru toţi cei care ar putea gasi ceva interesant.
Ma bucur ca Cico vrea să-mi ofere o colaborare. Nu a fost scopul meu principal, dar sunt foarte satisfăcută văzând că cartea de vizită, acest blog, atrage atenţia cuiva. Ma bucur atunci când cineva aproape de mine înţelege că un articol a fost, de fapt, o scrisoare adresată ei şi îmi mulţumeşte. Flavio chiar vrea să-l oblige pe Andrea să compună muzică şi să pună în picioare un spectacol unde el ar cânta şi eu aş citi piesele. E nebunesc! M-am gândit să scriu doar pentru a-mi îmbunătăţi italiana şi a avea o supapă din când în când! M-am gândit că în doi-trei ani aş fi gata să scriu proză scurtă. Blog-ul este public, deoarece am o nevoie fiziologică de feedback pentru a creşte! Asta e tot!

A vedea însă gândurile mele indecente, emoţiile mele întortocheate şi dureroase recenzate în Wiki org la pagina Francesco Meli, cu posibilitatea de a vota, nu! Cu ce drept cineva, probabil fără somn, ataşează unui subiect atât de prestigios o scrisoare scrisă de un outsider ignorant? Legea îi dă acest drept, dar cel puţin să mă fi avertizat! Poate nu aş  fi spus nu, dar aş fi fost pregătită pentru jena pe care am simtit-o ieri.

De fapt, nu ştiu cum să reacţionez. Poate este un bine, nu un rău. Sunt sigură de un lucru: nu voi lua nici o măsură,  nu voi transforma blog-ul în privat. Nu vreau să fiu influenţată, nu voi ceda paranoiei. Episoadele nu pot fi comparate, dar cred că un exemplu vorbeste de la sine: la mijlocul anilor 90 am fost victima a două tentative de viol. Obişnuiam să mă plimb la miezul nopţii, în zonele romantice şi liniştite ale capitalei, şi am dost atacată în timpul zilei, chiar în centru. Şocul a fost atât de puternic că nu am spus nimic nimănui, până cu şase ani în urmă. Până anul trecut mi-era frică să mă intorc singură acasă, seara, atunci când străzile sunt goale. Pe de altă parte, fiind expusă des la hărţuiri, de la şase ani, după evenimentele din Bucureşti, am învăţat să mă apăr – atunci când există oameni în jur şi e lumină. Devin o furie elocventă. Vă povestesc acest lucru pentru că  nu vreau să mă mai  simt astfel niciodată – o victima potenţială, rea şi suspicioasă. Nu vreau să mai simt niciodată acea furie distructivă. Sfidând “legea protecţiei vieţii private”, voi merge înainte în a face public, cu fălă, totul. Ce ar putea să mi se întâmple? După cum spune un proverb românesc, îmi vor fura boii de la bicicletă? Nu sunt o persoană publică, nu am nimic de pierdut.

Mă întorc la studierea lui Jonas Kaufmann …  pe curând!

Annunci