Vorrei essere nata e cresciuta a Genova. Non “per davvero”, ma solo per domani.

Vorrei partecipare al funerale del mio caro zio, consolare la famiglia, stare con loro al pranzo rituale, e poi scappare in riva al mare. Vorrei scappare nel porto, dove il vento solleva e spinge tutto via: capelli, vestiti, parole, lacrime… L’odore è così forte che non si sente più il proprio gusto salato in bocca, e nessuno non capisce gli occhi rossi, gonfi, nessuno ti guarda, ti fissa, nessuno ti ferma a consolarti. Vorrei avere il golfo vicino, il rumore delle navi e delle onde e dei gabbiani, così che nessuno senta le mie grida di dolore. Sola, persa in mezzo a qualcosa di più grande di me, invisibile.

A casa tutto questo non sarebbe possibile. A casa tutto è tranquillo, quieto, il cimitero esteso, alberato, la parlata dei preti amici di famiglia, il passo dei nostri, il silenzio lungo il largo viale che porta in centro, la gente per strada, interrotta solo dal traffico che disegna un inizio di caos… Le coline assonnate, le case come in un museo art decò all’aria aperta. I suoni un po’ addormentati. I colori da fiaba. Solo il fiume potrebbe capirmi, consolarmi, nelle sue acque a volte profonde e minacciose, a volte tumultuose, ma lui, come me, sarebbe imprigionato in mezzo agli sguardi onnipresenti dei passanti che scrutano il cuore degli altri.  Tutta questa misura, l’ordine onnipresente, la compostezza – mi soffocano. Non si può vivere lì con l’anima trasparente, sotto gli occhi di tutti.

Domani, all’ora del funerale, m’immaginerò sotto il faro. Sola. Solo io e il nostro dolore.  

Îmi doresc să mă fi născut şi crescut în Genova. Nu “de adevărat”, ci numai pentru ziua de mâine.

Aş dori să asist la înmormântarea unchiului meu drag, să fiu alături de familie, să particip la parastas, şi apoi să fug pe ţărm. Aş dori să mă refugiez în port, unde vântul ridică şi împinge tot: păr, haine, cuvinte, lacrimi … mirosul este atât de puternic încât  nu mai simţi gustul sărat în gură, şi nimeni nu înţelege  ochii roşii, umflaţi, nimeni nu se uită la tine, nu te fixează cu privirea, nimeni nu te opreşte ca să te consoleze. Aş vrea să am  golful  aproape, sunetul navelor şi al valurilor şi pescăruşii, astfel încât nimeni să nu-mi audă strigătele de durere. Singură, pierdută în mijlocul a ceva mai mare decat mine, invizibilă.

Acasă, acest lucru nu ar fi posibil. Acasă, totul este liniştit, calm, cimitirul mare plin de copaci, vorba preoţilor, prieteni de familie, pasul nostru, tăcerea de-a lungul bulevardului larg care duce în centru, oamenii de pe stradă, întrerupţi doar de trafic, care naşte un început de haos … dealurile somnolente, casele art deco ca un muzeu în aer liber. Sunete adormite. Culori ca de poveste. Numai râul ar putea să mă înţeleagă, să mă consoleze, cu apele sale uneori adânci şi periculoase, alteori tumultuoase, dar el, ca şi mine, ar fi strâns în mijlocul privirilor omniprezente ale trecătorilor care caută în inimile altora. Toată aceste măsură, ordinea omniprezentă, calmul – mă înnăbuşă. Nu poţi să trăieşti acolo cu sufletul transparent, sub ochii tuturor.

Maine, la ora înmormântării, o să mă imaginez la picioarele farului . Singură. Doar eu şi durerea noastră.

Annunci