Spesso, la propaganda è più forte del raziocinio: molti dei miei interlocutori italiani mi rassicurano che la situazione economica della Romania è talmente migliorata dall’entrata nell’UE da far si che nessuno più abbia voglia di emigrare. D’accordo, il PIL de la Romania sta crescendo in una maniera impressionante …  ma perché siamo il paese più povero dell’Unione, è questo a renderci appetibili  e competitivi. Forse nel 2015 supereremo Bulgaria … forse.

Ovviamente, parlo di gente che ha un po’ d’interesse nel seguire le vicende degli stranieri in Italia, e che manifesta molta simpatia. Mi pare che il motivo del loro comportamento è un mal posta compassione. Io ho scelto di venire in Italia, e così gran parte dei miei connazionali. Perché compatirci? Ho scelto anche di restare per sempre nel mio nuovo paese, le mie battaglie non hanno niente a che fare con l’appartenenza a un gruppo di un milione di persone che vivono nello stivale, ma con l’amore per lo stivale stesso, e per l’intera specie umana.

Ma sotto-sotto c’è una concezione falsata della migrazione. Anche se parlassimo solo dei romeni che sono venuti in Italia, senza tener conto che all’attuale ondata, lunga otto anni, di arrivi dei miei connazionali, sarà seguita da infinite altre ondate di provenienti da altre zone della terra, a prendere il nostro posto di capro espiatorio nell’immaginario italico, l’immagine delle persone in questione è sbagliata. Non siamo dei disperati venuti a mangiare, che torneremo al nostro paese una volta sazi. Siamo persone con saperi ed esperienze valorose, venuti a migliorare la nostra vita. Nonostante gli ostacoli legislativi, burocratici e di mentalità, il miglioramento è accaduto, facilitando l’assorbimento di dose massicce di “italianità”. Siamo cambiati, cresciuti, il ritorno in patria ci sembra un viaggio su Marte o nel villaggio dei nonni, non riconosciamo più il mondo che abbiamo lasciato. La nostra casa è Italia.

Una parentesi: penso con dolore allo strazio delle persone provenienti da stati extracomunitari che hanno perso il lavoro e, con l’applicazione del decreto sicurezza, sono stati costretti a tornarci dopo 20 anni. Più forte della coscienza di una sconfitta, lo spaesamento deve essere insopportabile.     

De multe ori, propaganda este mai puternică decât rațiunea: mulţi dintre interlocutorii mei italieni mă asigură că situaţia economică din România este atât de bună de la aderarea la  UE încât nimeni nu va mai dori  să emigreze. De acord, PIB-ul României  creşte într-un mod impresionant … dar pentru că suntem cea mai săracă ţară din Uniune, ceea ce ne face  atractivi şi mai competitivi. Poate vom depăși Bulgaria în 2015  … poate.

Evident, vorbesc despre oamenii care au un pic de interes în urmărirea vieții străinilor în Italia, şi arată o mare simpatie. Cred că motivul comportamentului lor este o compasiune deplasată. Am ales să vin în Italia, şi la fel cei mai mulți dintre compatrioţii mei. De ce compasiune? De asemenea, am ales să rămân pentru totdeauna în noua mea ţară, luptele mele nu au nimic de-a face cu apartenența la un grup de un milion de oameni care trăiesc în Italia, ci cu dragostea pentru “cizma” însăși, şi pentru întreaga specie umană.

Dar în spatele acestei gândiri este un concept distorsionat al migraţiei. Și dacă am vorbi numai despre românii care au venit în Italia, fără a lua în considerare faptul că valul actual, lung de opt ani, al sosirii dintre conaţionalilor mei, va fi urmat de valuri infinite de alți oameni din alte zone, pentru a lua locul nostru ca  ţap ispăşitor în imaginarul Italic, imaginea acestor persoane este eronată. Noi nu suntem oameni disperati care vin să mănânce, care vom reveni în ţara noastră după ce ne-am săturat. Suntem oameni curajoşi, cu cunoştinţe şi experienţă, veniți ca să ne îmbunătăţim vieţile noastre. În ciuda obstacolelor juridice, birocratice şi de gândire, îmbunătăţirea a avut loc, facilitând absorbţia unor doze masive de “italianism”. Ne-am schimbat, am crescut, întoarcerea în patrie pare o excursie pe Marte sau în sat la bunici , nu mai recunoaştem lumea pe care am lăsat-o. Casa noastră este Italia.

O paranteză: mă gândesc cu durere la persoanele din statele non-UE care suferă pentru că și-au pierdut locurile de muncă şi, prin aplicarea decretului de securitate, au fost forţaţi să se întoarcă după 20 de ani. Mai puternică decât conştiinţa înfrîngerii, dezorientarea trebuie să fie de nesuportat.

Annunci