Sono felice e non so perché.

Il tempo è malinconico, le gocce fanno un rumore logorante. Sono stanca. Ho male dappertutto, anche per il peso esagerato della borsa che trascino con me tutto il giorno (con la mia schiena!), e per aver mangiato poco e male. Questa sera al corso abbiamo parlato d’immigrazione nei termini di maternità negata, di povertà, di diritti calpestati, di mancanza d’interesse nei nostri confronti … di casi abominevoli di abusi e sofferenze …  di nostalgia, di quello che ci manca, ma portiamo con noi nel racconto. Eppure, sono felice.

Perché sono privilegiata: sono comunitaria, non devo più lottare per il rinnovo del permesso di soggiorno.

Perché ho la mia mamma e le mie sorelle vicino.

Perché ho pochi ma fidati amici.

Perché ho te. Come fare a spiegare che tutto l’universo gira intorno a te senza sembrare un’esaltata irrazionale? Provo a farlo. Quando ci siamo incontrati, più di sei anni fa, mi hai chiesto chi sono. Mi hai chiesto di dirlo anche in romeno, per sentire meglio il suono della mia voce. Volevi sapere tutto: com’è fatta la mia città, dov’è di preciso. La storia locale. Cosa si mangia. Come si pettina la gente. Come odora l’aria la sera. Volevi sapere cosa ho studiato e perché. Cosa mi piace fare. Chi ho amato e chi ho odiato. Cosa mi manca, e cosa vorrei poter portare con me. Mi guardavi con occhi così accoglienti da essere materni. Facevi tante domande, ogni tanto mi abbracciavi, quando cominciavo a piangere. Per tante sere mi hai tenuto la mano, sussultavi con me di rabbia o di gioia. Per fortuna dopo hai parlato anche te – tanto! (È stata una lotta farti aprire il cuore, adesso non siamo nemmeno libri aperti, ma due pagine dello stesso libro.) Stavo vicino a te all’istituto e mi spiegavi concetti, camminavamo accanto verso casa e m’insegnavi l’italiano che non si trova sui libri. Mi hai insegnato ad ascoltare di più. A non avere fretta. A chiedere tutto due volte. A rinunciare a tante idee che non potevano funzionare nella nuova patria. Hai guardato con i miei occhi, ed io con i tuoi. Mi hai offerto la tua famiglia, i tuoi amici, la tua casa, il tuo aiuto, quando pensavi ancora che sarei presto tornata in Romania. Quando hai visto che i pregiudizi contro i miei connazionali si rafforzano, mi hai offerto il tuo cognome e il tuo titolo nobiliare – così, per tappare la bocca a tutti. Ogni volta che troviamo un nuovo interesse comune, ti commuovi e mi ringrazi. Ti amo tanto! So che non sei l’unico italiano ad avere un cuore così grande, e questo mi fa amare il tuo paese, il mio nuovo paese. Sei semplicemente quello che ho avuto la fortuna d’incontrare al momento giusto.

Ma non è solo questo. Quest’anno ho capito ciò che può sembrare un paradosso, dopo di quello che ho appena scritto: sarei altrettanto felice se non avessi te. Sento nelle mie vene una fiamma che prima non sapevo di avere, la consapevolezza di una forza interiore che avrebbe comunque trovato la sua strada per riempire tutto di significato. La mia prima vita era così triste e grigia e soffocata d’imposizioni senza senso! Ero una straniera nel paese in quale ero nata. Tutti gli ostacoli, le umiliazioni, le ingiustizie, le frustrazioni, le prove, tutto quello che ho subito e ho vissuto in Italia è stato solo un modo per capire chi sono e scrollarmi di dosso quello non mi appartiene.  Strano che nessuno impari niente dalla storia: sto pensando ai trascorsi di Gandhi in Sud Africa, e come la mancanza di umanità di alcuni è la migliore scuola per quelli che la subiscono. Non s’impara mai quando si riceve la pappa pronta, ma quando si suda e si lotta per quello che si merita. Grazie, ottusi, xenofobi, prevenuti, mi avete fatta aprire gli occhi! Mi avete fatta crescere e godere della vita come mai prima!    

Sunt fericită şi nu ştiu de ce.

Vremea este melancolică, picăturile  produc un sunet istovitor. Sunt obosită.Mă doare  peste tot, și datorită greutății exagerate a genții pe care am tărăit-o după cu mine toată ziua (cu spatele pe care îl am!),apoi am mâncat puţin şi prost. Astă seară la curs am vorbit despre imigrare în termeni cum ar fi  maternitate negată, sărăcie, drepturi călcate în picioare, lipsa de interes pentru noi … abominabile cazurile de abuz şi de suferinţă … nostalgie, ceea ce ne lipsește, dar aducem cu noi când  povestim. Totuși,  sunt fericită.

Deoarece sunt privilegiată: sunt comunitară, nu mai trebuie să lupt pentru reînnoirea permisului de şedere.

Pentru că  mama şi surorile mele sunt aproape.

Pentru că am puțini prieteni, dar de încredere.

Pentru că te am pe tine. Cum să explică faptul că întreg universul se învârte în jurul tău, fără să par o  exaltată iraţională? O să încerc. Când ne-am întâlnit, mai mult de şase ani în urmă, m-ai întrebat cine sunt. Mi-a cerut să o spun și în limba română, ca să îmi auzi mai bine sunetul vocii. Ai vrut să ştii totul, cum este oraşul meu, unde este exact. Istoria locală. Ceea ce mancam. Cum se pieptănă lumea. Cum miroase aerul seara. Ai vrut să ştii ce am studiat şi de ce. Ce îmi place să fac. Pe cine-am iubit şi pe  cine am urât. De ce mi-e dor şi ce-aș vrea să pot lua cu mine. Te-ai uitat la mine cu ochii atât de primitori  încât erau materni. Ai pus multe întrebări, din când în când mă îmbrăţişai, atunci când  începeam să plâng. 

Pentru multe seri m-ai ţinut de mâna, te cutremurai cu mine  de  furie sau de bucurie. Din fericire, după aceea ai vorbit și tu –  mult! (A fost o luptă să te fac să-ţi deschizi inima, acum nu suntem două cărți deschise, ci două pagini ale aceleiași cărţi.) Stăteam lângă tine la institut şi îmi explicai concepte, mergeam spre casa și-mi explicai limbă  italiană care nu se găsește în  cărţi. Tu m-ai învăţat să ascult mai mult. Să nu mă grabesc. Să cer totul de două ori. Să renunţ la multe idei care nu puteau funcționa în noua patrie. Te-ai uitat prin ochii mei, si eu prin ai tăi. Mi-ai oferit familia ta, prietenii tăi, casa ta, ajutorul tău, chiar şi atunci când ai crezut că ar în curând mă voi întoarce în România. Când ai văzut că prejudecăţile faţă de concetăţenii mei devin mai puternice, mi-ai oferit numele şi titlul tău nobiliar – ca să astup gura tuturor. Ori de câte ori ne găsim un nou interes comun, te emoționezi şi îmi mulţumești. Te iubesc atât de mult! Stiu ca nu ești unicul italian cu o inimă atât de mare, și asta mă face să iubesc ţara ta, noua mea ţară. Eşti pur şi simplu cel pe care am avut norocul să-l intâlnesc la momentul potrivit.

Dar nu e doar atât. În acest an am realizat ceea ce poate părea un paradox, după ceea ce-am scris mai sus: aș fi la fel de fericit dacă nu te-aș  avea. Simt în venele mele o flacără pe care nu am cunoscut-o înainte, conştiinţa unei forţe interioare care ar fi găsit oricum calea să dea întregului un sens. Viaţa mea a fost așa de tristă și de gri, sufocată de impuneri fără sens! Eram o străină în țara în care m-am născut. Toate obstacolele şi umilinţele, nedreptăţile, frustrările, încercările, tot ceea ce am trăit în Italia a fost doar un mod de a înţelege cine sunt şi să mă dezbrac de ceea  ce nu-mi aparţine. Ciudat că nimeni nu învaţă nimic din istorie: mă gandesc la perioada petrecută de Gandhi în Africa de Sud, şi modul în care lipsa de umanitate a unora este unele dintre cele mai bune şcoli pentru cei care o îndură. Nu se învăţă când se primește mură în gură, ci atunci când se transpiră  și se luptă pentru ceea ce merită. Multumesc, obtuzilor, xenofobilor, părtinitorilor, mi-ați deschis ochii! M-ați făcut să cresc şi să mă bucur de viaţă ca niciodată înainte!

Annunci