Vi avevo promesso di fare l’elenco di tutto ciò che mi manca, quando ricordo la Romania e soprattutto Oradea.  Ci ho pensato molto. Già questo è un indizio: il bisogno di ragionare tanto.

L’elenco, non definitivo, è: l’aria fresca e secca di mattina, la neve ghiacciata che scricchiola, il verde più rigoglioso di quello della pianura padana. Mia sorella Livia, il cognato Nicu e il nipote Stefan. Papà (non sempre, è un po’ troppo pessimista per i miei gusti). Gli zii, i cugini e i nipoti di Zalau e di Bucuresti. Sempre a Bucuresti, Claudia, Corina, Cristina ed Elena. A! Anche la radice di prezzemolo, che in Italia non si trova al mercato, che da un gusto squisito al brodo di carne.

Poi ci sono cose che apprezzavo molto, ricordi, persone – di passaggio. La vita è fluida, non ci si può attaccare a un posto, un affetto, o a un’età. Sono gratta di aver condiviso qualcosa con persone, ma sappiamo tutti che niente è per sempre (o quasi niente), e non mi mancano. Non guardo indietro. Non piango nemmeno il latte versato. Io sono qui. Io sono io, non solo l’accumularsi della mia infanzia, il cibo che mangiavo, l’asfalto e gli autobus vecchi, la lingua che usavano i compagni e le mode dell’epoca. Non si può capire una persona senza ascoltare la sua storia, ma nessuno non è le sue radici.

Perché particolareggiare tanto? Siamo poi così diversi, gli italiani e “noi altri”? Bisogna soffermarsi tanto su dettagli e differenze? Verrà tra poco un momento in quale un accento, il colore della pelle o abitudini culturali non saranno più importanti della sincerità di un sorriso. Io miro a questo. Raccontare le differenze è solo un momento, quello del primo contatto stupito e incredulo, ma non può restare l’approccio privilegiato dopo vent’anni. L’immigrazione in Italia ha raggiunto la maggiore età, con buona pace di chi guarda da un’altra parte e nega l’evidenza. Saranno molti, saranno pochi ma rumorosi? Non ha nessuna importanza.  Tanto si sa, come dicono dalle nostre parti, chi urla più forte e contesta tutto ha la mosca sul capello. E si sa cosa preferiscono le mosche …  sarebbe il momento giusto che si ripuliscano la coscienza.      

Ho qua con me tutto ciò che mi serve: dignità, libertà, amore. E una connessione veloce a internet. Il brodo va bene anche senza la radice di prezzemolo!

V-am promis o listă cu tot ceea ce îmi lipsește când îmi amintesc de România şi în special de Oradea. M-am gândit la asta mult. Deja acest lucru este un indiciu: a fost nevoie de o reflecție lungă.
Iat-o, o listă care nu este definitivă: aerul proaspăt şi uscat de dimineaţă, zăpada înghețată care scârțîie sub talpă, verdele luxuriant, mai viu decât cel din valea râului Po.
Sora mea Livia, cumnatul Nicu şi nepotul Ștefan. Tata (nu întotdeauna, este un pic prea pesimist pentru gustul meu). Unchii, verii şi nepoţii din Zalău și București. De asemenea, în Bucuresti, Claudia, Corina, Cristina și Elena. O! Și rădăcina de pătrunjel, care nu se găsește la piaţă în Italia, și dă un gust rafinat supei de carne.

Apoi, există lucruri care mi-au plăcut foarte mult, amintiri, oameni – erau în trecere. Viata este fluidă, nu ne putem atașa unui loc, unui sentiment, sau unei vârseă. Sunt recunoscătoare persoanelor cu care am împărtășit ceva, dar ştim cu toţii că nimic nu este pentru totdeauna (sau aproape nimic), și nu mi-e dor de ei. Nu privesc înapoi. Nu plâng ceea ce nu se poate schimba. Sunt aici. Eu sunt eu, nu numai acumularea copilăriei mele și a alimentelor pe care le-am mâncat, asfaltul şi autobuzele vechi, limba în care vorbeau colegii mei şi moda timpului. Nu se poate înţelege o persoană fără să-i asculți povestea, dar nimeni nu este rădăcinile sale.

Deci, de ce ne aplecăm atât asupra amănuntelor? Suntem atât de diferiți, italienii şi noi? Trebuie să acordăm atâta importanță detaliilor şi diferenţelor? Va veni în curând un timp când accentul, culoarea pielii sau obiceiurile culturale nu vor mai conta mai mult decât sinceritatea unui zâmbet. Acela e obiectivul meu. Evidențierea diferenţelor este doar un moment, acela al uimirii produse de un prim contact incredul, dar nu poate rămâne abordarea preferată, după douăzeci de ani. Imigraţia în Italia a ajuns la vârsta maturității, cu sau fără voia celor care privesc în altă parte și neagă evidența. Vor fi fiind mulți, sau puţini și zgomotoși? Nu contează. Știţi, cum se spune prin părțile noastre, cine ţipă mai tare şi neagă totul are musca pe căciulă. Se știe ce le place muştelor …  ar fi momentul potrivit pentru un examen purificator al conştiinţei.

Am aici cu mine tot de ce am nevoie: demnitate, libertate, iubire. Şi o conexiune rapidă la internet. Supa este bună chiar şi fără rădăcina de pătrunjel!

 

Annunci