Questo è un articolo del 17.04, non lo so perchè era rimasto tra le bozze, l’ho pubblico adesso…

Acest articol l-am scris  17.04, din greseala era salvat intre ciorne – il public acum.

Il “concetto della settimana” è consapevolezza.

Non è che prima di sentire D., il professore specializzato in marginalità e devianza, facessi come lo struzzo, e non ragionassi sugli perché, ma mi preoccupavo un po’ di più della mia situazione, e delle persone con un percorso simile, che del contesto in se. Magari tornerò a farlo tra breve… Analizzare tutto, conoscere, per esempio, la legislazione italiana, scoprire la ridondanza dei casi disperati, ricordare tante ingiustizie e disquisirci – è per gente forte, ed io non sono forte per niente. Mi fa male perdere le ultime illusioni sulla buona fede delle istituzioni, e poi l’arrendevolezza delle persone davanti alla manipolazione volgare e visibile… La rabbia sì mescola alla compassione con risultati devastanti.

Acquistare maggiore consapevolezza fa bene, risparmia l’investimento di sforzi in direzioni sbagliate e in false speranze. Guardo con disincanto la politica, con una lucidità che mi rovina il fegato. La situazione economica mondiale è nota a tutti. La situazione lavorativa non può migliorare. La crisi culturale italiana è lampante. Ammiro chi regge l’impatto con queste mine vaganti, sì tira su le maniche e fa qualcosa di costruttivo. Ammiro D., e gli altri del corpo docente, però non riesco ad avere il loro stesso atteggiamento. Proverò a rubarle il segreto, vorrei imparare da loro anche a livello umano. Ma… però… L’impatto che ha la realtà di solito sugli operatori sociali è razionale, oppure loro reagiscono come se l’ho fosse. Io ascolto ammirata, prendo appunti, medito, faccio collegamenti, ma soprattutto mi arrabbio, m’incupisco, piango, mi sento indifesa. So che neanche a loro non è piovuto niente dal cielo, però sono qui o dalla nascita, o da tanti anni, quando l’accoglienza riservata agli stranieri, seppur mai sistematica e ben organizzata, non partiva dal principio dell’astio generalizzato, da smentire poi con sforzi raddoppiati. È sempre stata dura, ma in questo momento sembra l’approssimarsi della fine del mondo. Non l’ho è, per fortuna. Non per tutti.

Vorrei dire basta. Basta sentire sulle mie spalle fragili tutto’l dolore del mondo. Basta ricordare ogni giorno i 15.000 morti (che noi sappiamo) delle vittime dell’immigrazione nel Mediterraneo. Basta rammentare le atrocità di alcuni italiani. Basta sentire particolari di vite di schiavi – bianchi o neri – ammalati di flagelli del terzo mondo a Bologna. Basta vedere ostacoli insormontabili. Basta condividere sofferenze. Basta conoscere rimedi che mai nessuno ci lascerà applicare, per poter continuare con i giochi di potere. Nel mio piccolo poi, basta sapere che, finito questo sforzo non indifferente del frequentare il corso, studiare, dare le verifiche, gli esami, tirocini… non lavorerò di più. Faccio una parentesi: sono tra i pochi del corso che lavora già come mediatrice culturale. Ho un contratto di collaborazione. Questo non cambierà con l’acquisizione del diploma che mi riconosce la qualifica di mediatore interculturale. Né per il bene né per il male. Quello che invece cambierà è la disponibilità di soldi degli enti che commissionano il lavoro all’AMISS, con la riduzione drastica delle occasioni in quale il nostro servizio è attivato. In soldoni, ogni tanto le aziende non chiamano il mediatore, per lunghi mesi il servizio non è svolto da nessuno. I stranieri non hanno qualcuno che li orienti e spieghi i loro diritti e i loro doveri, i specialisti non possono svolgere il loro compito perché non si possono far capire dagli utenti, e il mediatore sta a casa, senza percepire neanche una lira. Anche in queste situazioni di ristrettezza alcune lingue danno più possibilità di lavoro delle altre – il romeno non è tra di queste. Riassumendo: per far fronte a tutte le miserie ci vuole una forte motivazione. La mia la devo cercare altrove. Seguo il corso per non pensare alle mie disgrazie, per fare qualcosa d’intelligente che mi diletti. Non per struggermi ancor di più senza poter usare poi in nessun modo le nuove conoscenze. Perché per lavorare quanto e come lavoro adesso mi bastano le conoscenze che ho oggi.

Non perdiamo però la fiducia! Tutto indica che le cose peggioreranno velocemente, e tanto. La logica dice che l’evidenza è sempre smentita dagli fatti. C’è una chance che succeda un imprevisto positivo. Per fortuna i miracoli succedono davvero… solo un miracolo può salvarci … forse la consapevolezza è il miglior motore che ci possa essere per un cambiamento portatore di miracoli… forse riuscirò questa volta incontrare il contesto nel quale agire, fare qualcosa di utile, anziché subire la barbaria – come facciamo tutti adesso, lavorando senza poter mai cogliere li frutti delle nostre fatiche.

“Conceptul săptămânii” este a conştientiza.

Înainte de a vorbi cu D., profesorul specializat in marginalitate şi devianţă, nu făceam ca struţul, ci mă întrebam de ce, dar mă concentram  ceva mai mult asupra situaţiei mele, şi a persoanelor cu probleme similare, decât asupra contextului în sine. Poate o voi face din nou în curând … A analiza mereu toate, a cunoaşte tot, de exemplu, legislaţia italiană, a repeta la infinit cazurile disperate, amintind nedreptăţile şi vorbind mereu despre aceste teme  – este pentru oameni puternici, şi eu nu sunt puternică, de loc. Mă doare  pierderea ultimelor  iluziile despre buna-credinţă a instituţiilor, şi apoi pasivitatea persoanelor în faţa manipulării vulgare şi vizibile … Furia se amestecă cu compasiunea cu rezultate devastatoare.

Conştientizarea este pozitivă, reduce investiţiile de efort în direcţia greşită şi speranţele false. Privesc  politica fără iluzii, cu o luciditate care îmi  distruge ficatul. Situaţia economică mondială este cunoscută tuturor. Situaţia locurilor de muncă nu se poate îmbunătăţi. Criza culturală italiană este evidentă. Îi admir pe cei care rezistă la impactul acestor mine, îşi suflecă mânecile şi fac ceva constructiv. Îl admir pe D., şi pe ceielalţi profesori, dar eu nu pot avea atitudinea lor. Voi incerca să le fur secretul, să invăţ de la ei, de asemenea, la nivel uman. Dar … dar … impactul pe care îl are asupra specialiştilor realitatea socială este, de obicei, raţional, sau, oricum, ei  reacţionează ca şi cum ar fi. Îi ascult cu admiraţie, iau  notiţe, meditez, dar mai ales mă supăr, mă întristez, plâng, mă simt neputincioasă. Ştiu că nici lor nu le-a plouat nimic din cer, dar  sunt aici sau de la naştere, sau de mai mulţi ani, în perioade  în care primirea străinilor, deşi nu sistematică şi bine organizată, nu pornea de la principiul picii generalizate, de neutralizat apoi cu eforturi dublate. Întotdeauna a fost greu, dar acum se pare că se apropie sfârşitul lumii. Pare, dar nu e, din fericire. Nu pentru toată lumea.

Aş vrea să spun stop. Stop senzaţiei de a avea pe umerii mei fragili durerea lumii întregi. Stop amintirii zilnice a  15,000 (din cât ştim noi) de victime ale emigraţiei în Mediterana. Stop amintirii atrocităţilor unor italieni. Stop  poveştilor detaliate din viaţa sclavilor – albi sau negrii – care suferă de boli din lumea a treia la Bologna. Prea multe obstacole  insurmontabile. Stop participării la  suferinţe. De prea mult timp cunoaştem remedii pe care nimeni nu le aplică pentru a continua cu jocuri de putere. În ceea ce mă priveşte personal, aş prefera să spun stop siguranţei că acest efort considerabil de a participa la curs, a studia, a da examene, a face practica … nu o să-mi asigure mai mult de lucru. Fac o paranteză: mă număr printre puţinii participanţi la curs care deja lucrează ca mediator cultural. Am un contract de colaborare. Acest lucru nu se va schimba cu obţinerea diplomei de recunoaşterea a statutul de mediator intercultural. Nici în bine, nici în rău. Dimpotrivă, ceea ce se  va schimba este disponibilitatea de bani a instituţiilor care dau de lucru AMISS, cu reducerea drastică a ocaziilor în care serviciul nostru este activat. Pe scurt, uneori, companiile nu apelează la un mediator, pentru luni de zile serviciul nu este acoperit de nimeni. Străinii nu au pe cineva care să îi orienteze şi să le explice drepturile şi îndatoririle lor, specialiştii nu pot să-şi facă datoria, deoarece nu se înţeleg cu  utilizatorii, şi mediatorul stă acasă, fără a primi măcar un ban. Chiar şi în aceste situaţii dezastruaose unele limbi oferi mai multe oportunităţi  de muncă decât altele – româna nu este una dintre ele. Pentru a rezuma: ca să faci faţă  tuturor mizeriilor e nevoie de o motivaţie puternică. Eu trebuie să o caut în altă parte. Urmez cursul pentru a nu mă  gândi toată ziua la nenorocirile mele, şi a face ceva inteligent care mă încântă. Nu ca să  tânjesc chiar mai mult şi să nu pot folosi apoi în nici un fel noile cunoştinţe. Deoarece pentru cât, şi ce, lucrez acum îmi ajung cunoştinţele actuale.

Să nu ne pierdem încrederea! Toate semnele indică faptul ca lucrurile se vor inrăutăţi rapid, mult. Logica spune că aparenţa este mereu contrazisă de fapte. Există şansa să  se intample ceva neaşteptat şi pozitiv. Din fericire, minuni într-adevăr se întâmplă … doar un miracol ne poate salva … poate conştientizarea este cel mai bun motor pentru o schimbare aducătoare de minuni … de data asta poate că voi găsi contextul în care să acţionez, să fac ceva util, în loc să suport barbaria  – cum suntem nevoiţi să facem acum toţi, lucrând fără a ajunge să putem profita de roadele eforturilor noastre.

Annunci