Sono combattuta, nel ultimo tempo più del solito, tra un forte senso del dovere di sguainare la spada per gli indifesi ed gli immigrati, soprattutto per i connazionali e le donne, e il desiderio infinito, insaziabile, di silenzio e pace, di chiudere gli occhi davanti alle brutture.  So – sapete – chi vincerà. È sorprendente solo il fatto che ci pensi ancora.

Questa situazione si ripete tropo spesso, a prova che non posso delegare la mia sete di giustizia a nessuno, o solo di un senso di colpa dovuto all’educazione cattolica. Mi sento in debito con il mondo e con il Signore, un debito non saldabile. Sotto tutti questi veli e dubbi e tante insicurezze – parliamone del mio forte complesso d’inferiorità innato – mi racconto ogni giorno quello che mi sembra siano i miei bisogni veri: musica, montagna, Flavio, libri, internet e pochissimi amici.

Scoprirò mai cosa voglio e chi sono?   

Mă  lupt de ceva timp mai mult decât de obicei, cu un puternic sentiment al datoriei de a scoate sabia din teacă pentru  imigranţi și cei fără apărare, în special pentru conaţionali şi femei, şi dorinţa infinită, insațiabilă, de linişte şi pace, de a închide ochii în fața urâţeniei. Știu-și  stiți -cine va câştiga. Este surprinzător numai faptul că îmi pierd timpul gândind-mă mereu la asta.
Această situație se repetă des, dovada că nu pot delega nimănui setea mea de dreptate, sau doar datorită sentimentelor de  vinovăţie cauzate de educaţia catolică. Mă simt datoare către lume şi Domnul, o datorie care nu poate fi răscumpărată. Sub toate aceste voaluri şi multe îndoieli şi incertitudini – hai sa vorbim despre complexul meu  de inferioritate înnăscut -îmi spun în fiecare zi ceea ce cred că sunt nevoile mele adevărate: muzică, munte, Flavio, cărţi, internet şi foarte puţini prieteni.

Niciodată nu voi afla ce vreau și  cine sunt?

Annunci