Anul trecut, în luna mai, asociația culturală Vasile Alecsandri a participat la organizarea unui eveniment, comemorarea Monsenior Vladimir Ghika, martir al credinței și al poporului român.

 Era sâmbătă dimineața, ziua în care Madonna di San Luca, icoana făcătoare de minuni, coboară din sanctuarul ei de lângă Bologna și se oprește în piața centrală, apoi intră în catedrală. E o sărbătoare atât de mare încât întregul oraș “vibrează” în jurul ei. Cu toate acestea  părintele Marinel a reușit să obțină o audiență cu Cardinalul Carlo Caffarra. Deja asta era un mic miracol. Grupul nostru era compus dintr-un prestigios academician român, un ambasador, preoți, președinți ale unor asociații românești din Italia. Am vorbit aproape o oră, ceea ce era un al doilea mic miracol, despre Monsenior Ghika, despre libertate și martiri, despre cultura română și integrare. La sfârșit am ieșit mulțumind și visând o vizită a domniei sale la Oradea… Am rămas cu ceva în urma celorlalți, (eu rămân mereu ultima…) când, întorcându-se din drum, Excelența Sa m-a prins de braț și mi-a spus “Să nu plecați niciodată capul. Să fiți mândri că sunteți români. Pentru martirii voștri și pentru tăria de caracter pe care o aveți și astăzi”. Nu erau cuvinte de circumstanță, am privit în ochii săi și am văzut că era sincer. Și am coborât scările lăcrimând, cu gândul la bunicul Iosif. I-am promis că o să încerc să am și eu curajul lui moral.

De aceea scriu acest blog. Altfel aș fi pus toate aceste gânduri într-un document word, pe o cheiță USB.

Nici unul dintre bunicii mei nu mai sunt. Când a murit Buna, mama a zis: “Pe cine o să întreb acum toate lucrurile pe care nu le mai știu?” Mama este încă tânără și sănătoasă. Dar când ea nu o să mai fie, cine o să-mi aducă aminte? Cine o să fie rădăcinile mele de cuvinte și întâmplări? Mătușile și unchii de acasă sunt așa departe, și lucrurile astea nu sunt scrise în cărți. O să încep să uit. Trebuie să scriu tot!

L’anno scorso a maggio, l’associazione culturale Vasile Alecsandri ha collaborato a un evento, la commemorazione di monsignor Vladimir Ghika, martire della fede e del popolo rumeno.

Era sabato mattina, il giorno della Madonna di San Luca, quando l’icona miracolosa scende dal suo santuario dei colli nei pressi di Bologna e si ferma nella piazza centrale, poi entra nella cattedrale. È una festa così grande che tutta la città “gira” intorno ad essa. Tuttavia il padre Marinel era riuscito ad ottenere un incontro con il cardinale Carlo Caffarra. Già questo è stato un piccolo miracolo. Il nostro gruppo era composto di un prestigioso accademico romeno, un ambasciatore, dei sacerdoti, dei presidenti delle associazioni romene in Italia. Abbiamo parlato circa un’ora, un secondo piccolo miracolo, di Monsignor Ghika, sulla libertà e i martiri, la cultura romena e l’integrazione. Uscendo abbiamo ringraziato nutrendo il sogno di una sua visita a Oradea … Ho lasciato la stanza per ultima, (l’ho faccio sempre …) Sua Eccellenza, girandosi, mi afferrò per il braccio e mi disse: “Non abbassate mai la testa. Siate orgogliosi di essere romeni. Per i vostri martiri e la forza di carattere che avete anche oggi “. Non erano parole di circostanza, ho guardato nei suoi occhi e ho visto che era sincero. Ho sceso le scale con gli occhi umidi, pensando al mio nonno Iosif. Le ho promesso di provare ad avere il suo coraggio morale.

Perciò scrivo questo blog. Altrimenti avrei messo tutti questi pensieri in un documento Word su una piccola chiave USB.

I miei nonni non ci sono più. Quando morì nonna Buna, mamma disse: “A chi chiederò ora tutte le cose che non so più?” Mamma è ancora giovane e sana. Ma quando lei ci lascerà, che mi ricorderà? Chi saranno le mie radici di parole e di storie? Zie e zii sono così lontano, a casa, e queste cose non sono scritte nei libri. Comincerò a dimenticare. Devo tutto!

Annunci