Vorrei parlare di nuovo di musica, o meglio, di alcuni musicisti. Perché?

Potrei scrivere consigli sulla vita in Italia e come si dovrebbe muovere una persona arrivata di recente, come vedo che fa un blogger di Londra, ma non sono molto sicura di riuscire a individuare tutto ciò che si dovrebbe dire. Preferisco aspettare domande precise, mi fa molto piacere a rispondere a quesiti precisi, in romeno come in italiano. Non credo di sapere tutto, ma mi è facile districarmi tra le informazioni, sennò, che mediatrice interculturale sarei!

In fra tempo ho molto bisogno di caricarmi, di sentire e dire cose carine o appassionanti, perché mi capita fin troppo spesso di incontrare situazioni brutte, anche irrisolvibili, e nel passato ho sofferto di depressione, aggravata anche dagli ostacoli che ho incontrato in Italia. Se anche non fosse così, ho moltissimi interessi diversi, cosa che potrebbe stupire un romeno, ma credo paia normale in Italia: dipingo, scrivo poesie, studio grafologia, cucino, lavoro a maglia e creo vestiti, traduco, studio la Bibbia, m’interessa lo sport e l’alimentazione volta al benessere … e tanto altro. Ho, in effetti, un disordine notevole in testa, che fa si che io non abbia raggiunto un riconoscimento sociale (cioè l’ho avevo in Romania e non sono stata capace di  riconquistarlo in Italia, questo blog è tutto una spiegazione del perché) ma sia sfrenatamente e incasinatamente felice. Felice, sì, perché il principale hobby non compare nella lista di sopra, ma mi riempie la vita di gioia e amore. Trattassi di un uomo dotato di bellezza, intelligenza, bontà, generosità … riccioli neri e bocca da baciare (scusate l’irruenza) … e una voce divina di basso cantabile. Quella voce romantica e calda che vi ricordate se avete sentito Rossini o Mozart, o Bellini … Quella voce profonda ma seducente … Pian –  piano le sue passioni sono diventate anche le mie; mi piace da sempre la musica ma adesso sono una patita che studia (teoricamente) l’opera.

Non so perché vi scrivo tutte queste cose! Spero però che così capirete meglio come mai faccio tanto spesso tre nomi: Costel Busuioc, Francesco Meli, Jonas Kaufmann. No, non è un gioco, non dovete dire che cosa hanno in comune: vabbè,  sono tre tenori.

Costel Busuioc mi ha fatto piangere dalla gioia. Non può rivaleggiare con gli altri due, ma è importante per un altro aspetto. È romeno, di origini rom, ha 35 anni, non ha finito la scuola d’obbligo, fino a due anni fa lavorava come muratore non qualificato. È anche una persona di una fede straordinaria, di una purezza impressionante e pieno di passionalità. Vive in Spagna, ma è rimasto un patriota romeno. Un bel giorno ha detto agli giornalisti connazionali di smetterla di far propaganda parlando di lui e rivolgere l’attenzione verso i problemi degli immigrati romeni che nessuno aiuta e tutti, sopratutto in Romania, considerano degli sfigati invisibili. Non posso dilungarmi troppo sui suoi discorsi, basta dire che, quando parla, non scherzo, metto da parte la mia laurea in filosofia e prendo appunti.  Mi ha ridato la speranza nella provvidenza divina e nel fatto che alla fine l’onesta paga.

Francesco Meli mi ha mandato in trance per due settimane. Alla fine dell’inverno dovevo tirare le somme dei miei sforzi per trovare il posto che sento che mi spetta in Italia, e un modo di pagare le bollette. Volendo abbandonare il lavoro domestico in nero mi sono trovata, più di un anno prima, disoccupata al verde, triste è arrabbiata. Ho scritto a febbraio ciò che è accaduto, le prove generali dell’Idomeneo di Mozart al Teatro Comunale di Bologna … Ai nostri fini vorrei solo spiegare l’ubriacatura di felicità quando ho potuto essere a due passi da una persona che non è solo il migliore della sua generazione e di un’apparenza molto piacevole, ma è semplice, normale, un bravo marito (Serena è fantastica) e un padre affettuoso. Tutto il contrario del divo che ti aspetti. Ero già conquistata dalla passione nella sua voce unica, dall’intelligenza musicale, dalla perizia, dal modo filologico e sapiente di capire e costruire i personaggi, quando ho sentito, per caso, le sue parole, mentre eravamo in fila alla Farmacia Comunale di Piazza Maggiore. Non pensavo che una persona cui tutto gli è andato bene da quando aveva 17 anni (per un cantante è cosa rara, e ancor più rara nell’Italia d’oggi!) che è l’immagine del successo possa essere così umile, tranquillo, “a posto”. Mi ha ridato la fiducia nell’ambiente musicale, poco amichevole e glorioso a volte. È  la prova vivente che, anche se sei il migliore, si può ancora cambiare per migliorare e crescere, nella tecnica e nel repertorio, in barba chi ti vorrebbe inquadrato nell’immagine che si sono fatti di te.

Jonas Kaufmann, invece, (mi piace un po’ meno, questione di gusto, seppur ammiri il suo talento linguistico e da attore) ha lavorato come uno schiavo in certi teatri, rimanendo un tipo normale e tranquillo, prima di affermare la sua voce, particolare e discussa, contro tutti e tutto. C’è chi pensa ancora che sia solo il bello alla moda, ma lui ride, va avanti, e torna a casa da un successo strabiliante al Metropolitan di New York per cambiare il pannolino al figlio più piccolo. Mi ha ricordato che essere se stessi e l’unica via.  E che avere una moglie fantastica accanto, e buoni amici, non ha prezzo.

Mi riconosco un po’ in tutti i tre. Non si tratta di modelli, ma di figure che mi ricordano che il mondo è molto più bello di quello che sembra guardando i telegiornali.       

Aş dori să vorbesc din nou despre muzică, sau mai degrabă despre câțiva muzicieni. De ce?

Aş putea scrie sfaturi despre viața in Italia și cum ar trebui să se comporte o persoană sosită recent, aşa cum am văzut că face un blogger de la Londra, dar nu sunt foarte sigură de a fi capabilă să înșir chiar  tot ceea e de spus. Prefer să aștept întrebări, sunt foarte bucuarosă să răspund la cereri specifice, în limba română și  în limba italiană. Nu cred că ştiu totul, dar îmi e ușor să reperez informaţii, altfel, ce mediatoare interculturală aș fi!

Între timp, am nevoie, pentru a-mi încărca bateriile, să aud şi să spun lucruri frumoase sau interesante, deoarece întâlnesc prea des situaţii urâte, greu sau imposibil de rezolvat, şi în trecut am suferit de depresie, agravată şi de obstacolele pe care le-am întâlnit în Italia. Oricum, am multe interese diferite, ceea ce ar putea surprinde un român, dar cred că pare normal în Italia: pictez, scriu poezie, studiez grafologia, gătesc, tricotez şi de creez haine, traduc, studiez Biblia, mă interesează sportul și  nutriţia … și altele. Am, de fapt, o zăpăceală considerabilă în cap, poate de aceea nu am obținut recunoaşterea socială (pe care am avut-o în România şi nu au putut-o recăpăta în Italia, acest blog este tot o explicaţie a situației), dar sunt inexplicabil și sălbatic de fericită. Fericită, da, pentru că hobby principal nu este pomenit mai sus, dar îmi umple viaţa cu bucurie și dragoste. E un bărbat înzestrat cu frumusețe, inteligență, bunătate, generozitate … bucle negre şi buze de sărutat (scuze pentru lipsa de cenzură) … şi o voce divină de basso cantabile. Este acea voce caldă şi romantică de care vă amintiţi dacă ați auzit Mozart sau Rossini, Bellini… acea voce adâncă, dar seducătoare … Încet –încet – pasiunile sale au devenit și ale mele, îmi  place muzica dintotdeauna, dar acum sunt o fanatică  ce studiază (teoretic) opera.

Nu știu de ce vă scriu aceste lucruri! Dar sper că veţi înţelege mai bine așa de ce amintesc  atât de des trei nume: Costel Busuioc, Francesco Meli, Jonas Kaufmann. Nu, nu e un joc de-a ghicitul  ceea ce au în comun: ok, vă spun eu, sunt trei tenori.

Costel Busuioc m-a făcut să plâng de bucurie. Nu poate rivaliza cu ceielalți doi, dar este important într-un alt sens. Este un român de origine romă, în vârstă de 35 de ani, nu şi-a terminat studiile obligatorii, până în urmă cu doi ani a lucrat ca zidar necalificat. Este, de asemenea, un om cu o  credinţă extraordinară, o curăţie impresionantă și plin de pasiune. Locuieşte în Spania, dar a rămas un patriot român. Într-o zi, a spus jurnaliştilor români să nu mai vorbescă despre el ca să facă propagandă ci să-și îndrepte  atenţia către  problemele imigranţilor români pe care nu-i ajută nimeni şi toată lumea, în special în România, îi  consideră ratați invizibili. Nu vreau să insist prea mult asupra cuvintelor sale, spun doar că, atunci când vorbeşte, nu glumesc, las deoparte diploma în filosofie şi iau notiţe. Mi-a dat speranţă în providenţa divină şi în faptul că, la urma urmei, merită să fii onest.

Francis Meli m-a făcut să trăiesc ca  în transă timp de două săptămâni. La sfârşitul iernii făceam socotelile eforturilor mele de a găsi locul pe care simt că îl merit în Italia, şi o modalitate de a plăti facturile. Dorind  să abandonez munca de ajutor în gospodărie la negru  m-am trezit, cu mai mult de un an în urmă, şomeră, fără un ban, tristă şi supărată. Am scris ceea ce s-a întâmplat în februarie, la repetițiile operei Idomeneo de Mozart la Teatro Comunale din Bologna …Nu reiau, aş explica doar beția de  fericire când m-am găsit în prezența unei  persoane care nu este doar cel mai bun din generaţia sa şi arătos, dar este simplu, normal, un soţ bun (Serena este fantastică!) și un tată iubitor. Tocmai invers  decât starul la care te-ai aştepta. Eram deja cucerită de pasiunea glasului său unic, de inteligența muzicală, de priceperea sa, de modul filologic şi înţelept în care înţelege şi construiește personajele, când am auzit, din întâmplare, cuvintele lui, în timp ce eram la coadă în Farmacia Comunale din Piazza Maggiore. Nu aș fi crezut  că o persoană căruia totul i-a mers bine, de când avea  17 ani (pentru un  cântăreţ este o excepție, cu atât mai mult în prezent în Italia) este imaginea succesului poate fi atât de modest, de  liniștit, de “băiat bun”. El mi-a redat încrederea în anturajul muzical, deseori lipsit de glorie ori neprietenos. Este demonstrația vie a faptului că și atunci când ești cel mai bun poți decide să te schimbi ca să crești și să devii mai bun, chiar atunci când cei di jur ar voi să rămâi cel care ei cred că e bine să fii.

Jonas Kaufmann, apoi, (îmi place mai puţin, o chestiune de gust, deşi îi admir talentul lingvistic și de actor) a lucrat ca un sclav în unele teatre, rămânând un tip normal, liniştit,  înainte de a cuceri afirmarea cu vocea sa particulară şi discutată împotriva tuturor. Unii oameni încă îl mai consideră doar  frumosul  la modă, dar el râde, merge mai departe şi se întoarce acasă, după  un succes orbitor la Metropolitan Opera din New York,  pentru a schimba scutecul copilului cel mai mic. El mi-a reamintit că singura cale către reușită este aceea de a fi tu însuți. Şi că o soţie minunată alături, şi prieteni buni, sunt de neprețuit.

Mă recunosc un pic în toți trei. Nu ca modele, ci chipuri  care îmi reamintesc că lumea este mult mai frumoasă  decât  pare  la știri.

Annunci