Sabato siamo andati a Lucca.

Il treno è stato un disastro, come sempre, tra coincidenze perse, aria viziata e sedili scomodi.

Pioveva a dirotto ed era freddo.

Però … però avevamo due biglietti per il Don Giovanni di Mozart, con Carlo Colombara e Carlo Lepore … ottimo il livello (meno le soprano russa e azera, che parlavano una lingua tutta loro, incomprensibile a noi, poveri presenti) …   

Poi siamo andati a mangiare una pizza con troppo pomodoro nell’unico locale aperto. Pioveva, pioveva, era freddo …

L’albergo era carino, un’appartamento antico. Era gelido e umido, perché in quella parte della Toscana il riscaldamento sarà permesso solo a novembre.

Abbiamo passato la notte appiccicati per riscaldarci.

La mattina abbiamo preso dei caffè annacquati e carri e mangiato male, pagando molto, in uno dei pochi bar aperti di domenica.  La gente era brusca.

Eppure sono felice come una giornata di primavera! La cosa mi sorprende assai, tanto che mi sono impegnata molto per capire il perché. È molto semplice: avevo un vestito rosso e i tacchi alti, avevo Flavio vicino ed ho fatto quello che sognavo da quando ero al liceo – ho preso un treno, ho visto un’opera che adoro con degli interpreti straordinari, ho dormito e mangiato al livello che mi permette il portafoglio, in economia. Ho fatto quello che avrei sempre fatto se non avessi lasciato mai la Romania, o quello che avrei potuto permettermi di fare due – tre volte l’anno anche in Italia, se avessi un reddito decoroso, non da mendicante, come purtroppo è, nonostante i miei continui e incessanti sforzi di migliorarlo.  

La normalità è più forte della tristezza e della frustrazione: sono felice come un’albero in fiore!

 

Sâmbătă am fost la Lucca.

Trenul a fost un coșmar, legături proaste, aer irespirabil și scaune incomode.

Ploua cu găleata și era frig.

Dar aveam două bilete la Don Giovanni de Mozart, cu Carlo Colombara și Carlo Lepore! Un nivel optim (mai puțin sopranele rusă și adzeră, care vorbeau o limbă necunoscută celor prezenți)…

După spectacol am mâncat o pizza cu prea mult sos de roșii în unicul local deschis. Ploua, ploua, era frig …

Hotelul era drăguț, camere dintr-un vechi apartament. Era înghețat și umed, pentru că în acea parte a Toscanei încă nu a pornit încălzirea, până în noiembrie.

Am petrecut noaptea lipiți ca marca de scrisoare, ca să ne încălzim.

Dimineața am băut cafele lungite și am măncat prost, plătind mult, în unul dintre puținele baruri deschise duminica. Lumea era cam ursuză.

Cu toate acestea sunt fericită ca o zi de primăvară! Mă mir și eu, dar cugetând, am înțeles de ce. E simplu: aveam o rochie roșie și tocuri înalte, Flavio era lângă mine, și am făcut ceea ce visam să fac deja când urmam liceul – luat trenul, am văzut o operă pe care o ador, cu interpreți extraordinari, am dormit și am mâncat pe măsura buzunarului – economisind.  Am făcut ceea ce aș fi făcut mereu dacă nu aș fi emigrat din România, sau ceea ce mi-aș fi putut permite de două – trei ori pe an și în Italia dacă aș câștiga mai mult decât un nevoiaș, în ciuda eforturilor mele continue de îmbunătățire a situației.

Normalitatea e mai puternică decât tristețea și frustrarea: sunt fericită precum un copac înflorit!

Annunci