Au trecut 21 de ani de la revoluție. Președintele unei asociații îl acuză pe Ion Iliescu că ar fi scris pe 25 decembrie 1989 un decret prin care să-i salveze viața lui Nicolae și Elena Ceaușescu. Nu intru în meritul discuției, am văzut niște fotocopii care m-au convins că o expertiză grafologică va arăta evident că nu este vorba despre grafia lui Iliescu. Nu mă opresc nici asupra eventualelor motive pe care acesta le-ar fi putut avea să îi salveze pe cei doi mari criminali.

Pe mine mă doare modul în care e tratată tema. Toți sar cu gura: e vina lui, nu poate fi vina lui … Cum a îndrăznit să vrea să-i salveze pe ĂIA, ce interes avea, de ce și cum?

Îmi aduc aminte încrâncenarea din acele zile, aveam 18 ani, nu mai eram un copil … Îmi aduc aminte ura care ne stăpânea pe toți, căci în afară de nomenclaturiști toți am avut de suferit pe timpul dictaturii, și pentru mulți ani am tot înghițit în sec. Era momentul descătușării, când aveam nevoie să ne luăm revanșa. Toți doream ca vinovații să fie pedepsiți. Mulți credeau că și pedeapsa cu moartea e prea blândă.

Au trecut 21 de ani, și mulți au rămas blocați în acel sentiment de ură, cu dorința de a scoate doi dinți pentru fiecare dinte, și doi ochi pentru fiecare ochi…

Într-o țară care se consideră creștină ortodoxă, nimeni nu privește cele întâmplate din prisma valorilor creștine, sau ale umanismului. Nimeni nu zice că viața omenească e sfântă, că nu ne-am dat-o noi, deci nu putem noi hotărî să o curmăm, ci doar Domnul sau natura, dacă preferați un discurs laic. Nu trebuie să ne intereseze despre ce om vorbim, chiar dacă e o fiară … Drepturile Omului se aplică tuturor, nu admit excepții.

Rușine cui și astăzi consideră că omuciderea poate rezolva ceva, că poate fi dreaptă și justificată. Când vorbește ura și răbunarea, creierul tace!

 

Sono passati ormai 21 anni dalla Rivoluzione Romena. Il presidente di un’associazione accusa Ion Iliescu, ex presidente della repubblica e capo del Consiglio dei Rivoluzionari (Il Fronte della Salvezza Nazionale) di aver scritto nel 25 dicembre 1989 un decreto che mirava salvare la vita ai coniugi Nicolae ed Elena Ceausescu. (I due furono invece fucilati dopo un processo sommario e poco chiaro.) Non vale la pena dilungarsi sull’autenticità del documento, le fotocopie che ho visto mi convincono che la perizia grafologica non può attribuire a Iliescu la paternità dello scritto. Non mi soffermo neanche sugli eventuali motivi che lui avrebbe potuto avere per salvare la vita dei due criminali.

A me da fastidio l’ottica di tutti quanti parlano dell’argomento. Tutti a dire: è colpa sua, non può esserlo … Come ha osato provare a salvare QUELLI DUE, che interesse aveva, come, perché?

Mi ricordo vividamente l’atmosfera truce di quei giorni, avevo 18 anni, non ero più una bambina … Mi ricordo l’odio che si era impossessato di tutti, perché tutti, tranne le persone dell’apparato, abbiamo sofferto molto durante il regime, e per troppo tempo avevamo dovuto subire in silenzio. Venuto il momento della liberazione, desideravamo la vendetta. Tutti volevamo che i colpevoli siano puniti. Tanti pensavano che anche la morte sia una punizione troppo blanda.

Sono passati 21 anni, e tanti sono ancora rimasti bloccati in quell’odio, col desiderio di strappare due denti per ogni dente, di cavare due occhi per ogni occhio …

In un paese che si dichiara cristiano ortodosso, nessuno considera l’ottica dei valori cristiani, o dell’umanesimo. Nessuno parla della sacralità della vita umana, che non l’abbiamo data noi, non possiamo essere noi a sopprimerla, ma solo Dio o la natura, se preferiamo un discorso laico. Non ha nessuna importanza di che uomo o donna stiamo parlando, sia anche una belva feroce … I Diritti delle Persone si applicano a tutti, non ammettono eccezioni.

Si vergognino quanti ancora oggi pensano all’omicidio come ad una soluzione risolutiva, retta e giustificata. Quando parlano l’odio e la sete di vendetta, il cervello tace!  

Annunci