Au trecut 21 de ani. Anul acesta sunt mai obosită ca niciodată amintindu-mi prin ce am trecut toți. Uneori mi se pare că a fost doar ieri. Frigul din casă, viața gri, blocurile gri și hainele gri. Foamea. Întunericul. Lipsa de informație, de libertate și de expresie. De speranță și de viitor.

O prietenă a mamei, profesoară la aceeași școală, i-a spus că se întâmplă ceva, că televiziunile maghiare transmit știri despre o intervenție militară în Ardeal.

Apoi Ceaușescu a început să acuze ”agenturili“ că vor să destabilizeze țara ca să pregătească o lovitură de stat.

A anunțat adunări populare, demonstrații în sprijinul conducerii țării.

În Oradea nu se mișca nici o frunză, nu se auzea nici măcar o muscă. Fiecare trăia așteptarea închis în casă.

Azi am plâns văzând o fotografie a unui soldat ieșit în stradă în acele zile. Mi se părea că sunt încă alături de el, sau în fața aparatului de televiziune, așteptând să se termine masacrul și să se schimbe ceva.

 

Sono passati 21 anni. Quest’anno mi sento più stanca nel ricordare quello che abbiamo passato. A volte sembra solo ieri. Il freddo nella casa, la vita grigia, i palazzi grigi, i vestiti grigi. La fame.  Il buio. La mancanza d’informazione, di libertà e di espressione. Di speranza e di futuro.

Un’amica della mamma, insegnante presso la sua scuola, gli ha detto che sta succedendo qualcosa, che le TV ungheresi trasmettono notizie su un intervento dell’esercito in Transilvania.

Poi Ceausescu cominciò ad accusare le “aginzie” straniere di tentativi di destabilizzazione del paese, per preparare un colpo di stato.

Ha annunciato assemblee popolari, dimostrazioni nel suo sostegno.

A Oradea non si moveva neanche una foglia, e non si sentiva nemmeno il ronzio di una zanzara. Ciascuno viveva l’attesa chiuso nella sua casa.

Oggi ho pianto davanti a una foto di un soldato uscito in strada in quei giorni. Mi sembrava di essere vicino a lui, oppure davanti allo schermo del TV, aspettando che il massacro finisca, e che qualcosa cambi.

Annunci