Natale. Bella fregatura. Spero soltanto che tutte le feste passino altrettanto velocemente!

Un albero? La casa tutta piena di addobbi? Odore di spezie e di mele … Il rumore delle noci schiacciate … Voci allegre di bambini e parenti … Le mie sorelle … La neve sul davanzale … I vicini che chiedono in prestito una tazza di zucchero o un limone … Amici seduti davanti ad un bicchiere di buon vino …

L’albero non ci sta nella casa che ha affittato mamma. Non è una brutta casa, ma ho davvero abbastanza da porte che si aprono solo a turno, non insieme, di finestre che non si chiudono, del bagno così basso che non mi posso pettinare stando in piedi, di tubi/caldaie/tapparelle vecchie che si rompono sempre.  Ho davvero abbastanza di una casa in quale non posso cambiare niente, perché non è mia. Aspetto da troppi anni di avere (di nuovo) la mia casa. Sarebbe dovuta essere pronta un mese fa: lo sarà a febbraio, a marzo … o giù di lì. Non ho più pazienza, non ho più voglia di dire: quando la nostra casa sarà pronta, farò, metterò …

Non ho messo su gli addobbi. Tanto non importa a nessuno se ci sono o no.

Niente regali, niente spese particolari. Ho 700 euro sul conto corrente, e la situazione delle mie finanze non migliorerà nel 2011. Ogni mese lavoro meno del mese precedente, oppure in condizioni peggiori.

Ho fatto lo strudel. Strano, non odorava di cannella e buccia di limone, ma di lacrime. E triste cucinare da sola, in economia.

Non ho nemmeno comprato le noci. Non mi servivano a niente, non ho fatto né torta, né panettone. Chi le mangerebbe? Non c’era neanche chi le schiacciasse, le noci: papà è lontano, in Romania, e quello è da sempre compito suo e solo suo. Le sorelle sono a casa loro: una è lontana anche lei, l’altra deve curare una nonna molto malata, l’altra non riesce a venire a Bologna quasi mai … Mamma esce presto la sera, per andare a lavoro. I parenti romeni li vedo ogni 2-3 anni. Bambini non ci sono in famiglia, (solo un ragazzo serioso, a Oradea).

I “parenti” italiani sono un po’ troppo educati, non c’è mai quel chiacchiericcio allegro della mia infanzia.

I vicini non gli ho visti da tre settimane.

Non c’è la neve … Un giro per la città grigia, con l’aria umida e inquinata … un caffè con un amico in un locale piacevole … una cena tranquilla con i suoceri e i cognati. La sera della vigilia è passata bene. Solo quella.  

Vorrei gustarmi di più quello che va bene, ma non ho più la forza di essere ragionevole e fiduciosa.

Quest’estate compierò 40 anni. La casa (se è davvero una casa e non la Fata Morgana) – è di Flavio. Ci aiutano i genitori – soprattutto quelli di Flavio. Ci vediamo – quando è libero Flavio.  Scrivo – e aspetto Flavio, che non verrà neanche stasera. Mi chiedo se esisto senza Flavio!

È stato un anno terribile, brutale, estremo.  Un anno in quale tutte le mie speranze si sono dimostrate sogni di fumo.

A febbraio ho avuto la rivelazione di chi sarebbe Flavio se cantasse. A dicembre ho capito che Flavio non avrà mai le condizioni per cantare. Tutti i sacrifici fatti sono stati inutili, anni persi per un pugno di mosche.

Ad aprile ho cominciato il corso di riqualifica come mediatrice culturale, ho incontrato persone che mi hanno fatto raggiungere livelli inaspettati di consapevolezza, di passione per il mio lavoro. Ho aperto gli occhi, ho visto me stessa e il mondo con altri occhi. Ho stretto amicizie speciali.  A luglio ho capito che non troverò un impiego migliore di quello che ho adesso. Mi hanno offerto due collaborazioni per le quali sono molto gratta: una di 10 ore, a Bologna, e una di qualche ora a Imola (con rimborso spese di 8 euro/ora). Non è male ma … vedi sotto …  

A maggio invece sì, la mia vita è cambiata, perché da allora sostituisco una collega in congedo di maternità – fino al novembre 2011. Finalmente ho un contratto di lavoro, non decine di contrattini a  chiamata! È un co.co.pro. di massimo 8 ore la settimana. All’Ospedale Maggiore pochi si sono accorti che io esista, invece al Centro per la Salute delle Donne Straniere e i loro Bambini non ci si annoia mai, ogni giorno ha la sua emergenza e la sua storia, e c’è una squadra di 30 e lode.

Le traduzioni scarseggiano. Non si va molto lontano con 10 cartelle l’anno – e nessun libro.

A giugno è morta l’associazione dei romeni. Ha vissuto poco, e male.

Ad agosto mi sono ammalata. Niente di grave, ma, tra alti e bassi, non sono più stata bene.

A giugno ho cominciato a fare politica. A settembre ho sentito che non potrò più fare a meno del MoVimento, e mi sono follemente e perdutamente innamorata di persone, temi, dell’atmosfera … È questo “l’evento” dell’anno. Ci fu un momento in quale ho capito che stavo cambiando per sempre, lo vissuto con molta paura ma indicibile gioia. Credo di essere così malinconica anche per la pausa forzata di 20 giorni, mi mancano troppo i miei compagni di avventura!

A dicembre ho creduto di aver perso Flavio – mentre, inspiegabilmente, lui pensava di aver perso me. Sono ancora incredula e scossa, ci vorrà ancora  del tempo perché riesca a convincermi che non è successo niente, che va tutto bene.

P.S. Oggi un amico che ammiro tanto è tornato a fare il camionista. È italiano, ha un paio di anni più di me, da qualche anno realizza dei filmati a livello molto più che professionale. Gli ho fatto gli auguri, ma dentro di me piango. Stringo i pugni con rabbia, ma piango.  

Quante ingiustizie!

P.S.2 Stranamente, nonostante quanto scritto, sento nell’aria un ribollio come se stessero per accadere cose meravigliose. Sempre che sopraviva alle feste.

Crăciun. Ce țeapă! Sper doar ca toate sărbătorile să treacă la fel de repede!
Un brad? Casa plină de decorațiuni? Miros de condimente şi de mere … sunetul nucilor sparte … glasuri vesele de copii şi familia … surorile mele … zăpadă pe pervazul ferestrei … vecinii care să ceară împrumut o cană de zahăr sau o lămâie … și prieteni la un pahar de vin bun …
Bradul nu are loc în casa în care stau în chirie cu mama. Nu este o casa urâtă, dar nu mai suport ușile care se deschid doar pe rând, nu deodată, ferestrele care nu se închid, baia atât de joasă încât nu pot să mă pieptăn stând în picioare, conducte / cazan / obloane vechi care se strică meru. Nu mai suport o casă în care nu pot schimba nimic, deoarece nu este a mea. Aștept de prea mulţi ani să am (din nou) casa mea. Ar fi trabuit să fie gata cu o lună în urmă,va fi în februarie, martie … sau cam așa ceva. Nu mai am răbdare, nu am nici o dorință de a spune, “atunci când casa noastră va fi gata, voi pune, voi face …“
Nu am pus decorațiuni. Nimănui nu îi pasă dacă sunt sau nu sunt.

Nu  am făcut cadouri, nici cumpărături speciale. Am 700 € pe contul curent, şi starea finanţelor meu nu se va îmbunătăţi în 2011. În fiecare lună lucrez mai puţin decât în luna precedentă, sau în condiții mai proaste.
Am făcut strudelul. Ciudat, nu mirosea a scorțișoară și coajă de lămâie, ci a lacrimi. Este trist să gătești singură, economisind.
Nici nu am cumparat nuci. Nu aveam nevoie de ele, nu am făcut tort sau cozonac. Cine să le mănânce? Nu avea nici cine să le spargă, nucile: tata este în România, iar asta era sarcina lui, și doar a lui. Surorile sunt pe la casa lor, una este și ea prea departe, alta trebuie să îngrijească o bunica foarte bolnavă, cealaltă nu poate să vină la Bologna aproape niciodată … Mama iese devreme seara, merge la muncă. Rudele din România le văd tot la 2-3 ani. Nu există copii în familie (doar un tinerel serios, la Oradea).

“Rudele” italiene sunt un pic cam prea bine-crescute, nu  se aude niciodată pălăvrăgeala fericită din copilăria mea.
Vecinii nu i-am văzut de trei săptămâni.
Nu e zăpadă în oraş … un aer gri, umed şi poluat … o cafea cu un prieten într-un bar haios … o cină liniștită cu socrii săi şi cumnații. Ajunul a trecut cu bine. Doar el.
Aș dori să savurez mai mult ceea ce este bun în viața mea, dar nu mai am puterea să fiu rezonabilă şi încrezătoare.
În această vară voi împlini 40 de ani. Casa (daca este cu adevărat o casă, nu  Fata Morgana) – este a lui Flavio. Ne ajută părinţii – în special cei ai lui Flavio. Ne vedem – atunci când este liber Flavio. Eu scriu – şi îl aștept pe Flavio, care nu vine nici astă-seară. Mă întreb dacă exist, fără Flavio!

A fost un an teribil, brutal, extrem. Un an în care toate speranţele mele s-au dovedit vise de fum.
În februarie, am avut revelaţia cum ar fi Flavio dacă ar cânta. În decembrie, am realizat că Flavio nu va avea niciodată condiţiile favorabile ca să poată să cânte. Toate sacrificiile au fost inutile, ani pierduți pentru o mână de muşte.
În aprilie, am inceput cursul pentru mediatori culturali, am întâlnit oameni care m-au ajutat să ating niveluri neaşteptate de conştientizare și de pasiune pentru munca mea. Am deschis ochii, m-am văzut pe mine şi lumea cu alţi ochi. Am strâns prietenii speciale. În iulie, am realizat că nu pot găsi o muncă mai bună decât cea pe care o am acum. Mi s-au oferit două colaborări pentru care acestea sunt foarte recunoscătoare, dar… una e de 10 de ore, la Bologna, şi alta de câteva ore e la Imola (cu rambursarea cheltuielilor de 8 € pe oră). Nu e rău, dar … vezi mai jos …
În luna mai, chiar da! Viața mea s-a schimbat, de atunci înlocuiesc o colegă în concediu de maternitate – până în noiembrie 2011. În cele din urmă am un contract de muncă, nu zeci de contractuțe de o oră! Este un “co.co.pro.”, o colaborare de maxim 8 ore pe săptămână. La Ospedale Maggiore puţini au observat că exist, în schimb la Centrul de Sănătate a femeilor străine şi copiii lor nu e timp de plictiseală, fiecare zi își are istoria sa și o criză depășită, şi o echipă de 10 cu steluță .
Traducerile sunt tot mai puține. Nu se ajunge prea departe cu 10 de pagini pe an  – şi nicio carte.
În iunie, asociaţia românilor a murit. A trăit puțin, şi prost.
În august, m-am îmbolnăvit. Nimic grav, dar, printre suişuri şi coborâşuri, nu mi-am revenit.
În iunie am început să fac politică. În luna septembrie, am înțelescă nu voi putea trăi fără Mişcare, şi m-am îndrăgostit nebunește de oameni, teme, de atmosferă … Acesta este “evenimentul” anului. A fost un moment în care am realizat că mă transform, pentru totdeauna, un moment pe care l-am trăit cu frică și cu o bucurie de nedescris. Cred că sunt atât de tristă acum și din cauza pauzei forţate de 20 de zile, mi dor colegii mei de aventură!
În decembrie, am crezut că l-am pierdut Flavio – în timp ce, in mod inexplicabil, el  credea ca m-a pierdut. Sunt încă neîncrezătoare, în stare de şoc, va trebui ceva timp până când că voi reuși să mă conving că nu s-a întâmplat nimic, că totul este bine.
P.S. Astăzi, un prieten care il admir foarte mult a reînceput să muncească ca şofer de camion. Este italian, are doi ani mai mult  decât mine, de câţiva ani face filme de un nivel foarte inalt. L-am felicitat, dar în inima mea plâng. Încleştez pumnii de mânie, dar plâng.

Ce lume nedreaptă!

P.S.2 Ciudat, în ciuda a ceea ce am scris, simt cum aerul fierbe, ca și cum ar urma să se întâmple lucruri minunate. Cu condiția să supraviețuiesc sărbătorilor!

Annunci