Tag

, , , , ,

Non riesco a fermare questo dolore al petto, come un sanguinamento violento da una piaga fresca. Solo che questa ferita nuova non è. Di tutte le cose della vita, la fiducia è la più difficile da coltivare, da guadagnare e da mantenere. Non volevo entrare in politica, poi ho capito che avevo qualcosa da dire e quello era l’ambito, dove potevo farlo. Non volevo candidarmi, voi ho capito che avevo le qualità, la grinta, l’energia per farlo. Mi fidavo dei miei compagni d’avventura. Quando però ho chiuso la mano per darmi la carica dentro c’era solo un pugno di mosche. Beppe Grillo e Gianroberto Casaleggio hanno superato un giorno il limite del sopportabile, hanno pubblicato dell’immondizia sui diritti degli immigrati – alla cittadinanza e al voto – ma neanche allora, nella rabbia di non aver ricevuto nessuna risposta, non ho voluto accettare che mi hanno solo sfruttato, perché sono donna – romena – precaria, ripagandomi col diritto di lavorare nel consiglio di Quartiere (che già avevo perché mi hanno votato i cittadini). Avevo intuito brutti fili rossi che andavano dal blog agli eletti e quindi nelle assemblee, perché ex-colleghi preferiscono stare con Casaleggio anziché parlare apertamente alle assemblee. Un mese più tardi il blog ritira l’appoggio alla lista di Ferrara per motivi ridicoli, non meglio precisati.  Ieri ex amici hanno scritto della nuova immondizia per spiegare come mai preferiscono le loro poltrone, e il bollino di Grillo, alla giustizia, alla trasparenza, alla democrazia. Sono felice di esserne fuori. Farei fatica a stringere loro la mano, se c’incontrassimo. Non m’interessa quali siano di preciso i loro motivi, la codardia e l’interesse personale odorano male ed io ho voglia di aria pulita. Che non si trova più, adesso che è lampante che il MoVimento non sia il futuro dell’Italia. Non com’è adesso. Non con la (non)direzione che ha preso in questo lungo, nebbioso, putrido marzo.

În timp ce scriam articolul în italiană durerea a început să se atenueze. Oricum, rămâne scârba și furia. Probabil nu doar pentru mine – încrederea e greu de cultivat, de câștigat și de păstrat. Nu vroiam să fac politică, dar mi-am dat seama că sunt capabilă să mă ocup de așa ceva ca să duc bătălii importante. Nu vroiam să candidez, dar am înțeles că am talentul, hotărârea, calitățile necesare. Aveam încredere în colegii mei de drum. Nu era totul roz, dar într-o zi m-am izbit de un obstacol pe care nu puteam să-l tolerez. Beppe Grillo și Gianroberto Casaleggio au sărit peste cal, publicând mizerii despre dreptul la cetățenie și la vot al imigraților. Eram furioasă și rănită, dar nu am acceptat imediat că de fapt m-au folosit doar, pentru că sunt o femeie româncă cu o situație de muncă precară, răsplătindu-mă  cu dreptul de a lucra în Consiliul de Cartier (aproape gratis) drept pe care îl aveam deja, pentru că am fost aleasă prin vot democratic. În acel moment am intuit legături urâte între blogul lui Grillo (folosesc aceasta expresie pentru că de fapt amândoi  cei citați mai sus scriu acolo și sunt responsabili) și anumiți aleși, apoi între aleși și adunări, pentru că unii foști colegi preferă să țină partea lui Casaleggio în loc să se adreseze pe față adunărilor. Am ieșit din politică.  O lună după demisia mea blog-ul a retras sprijinul listei din Ferrara pentru motive ridicole, pe care nici măcar nu le-au explicat bine. Ieri niște foști prieteni au publicat rahat ca să explice de ce preferă să-și păstreze scaunele, ok-ul lui Grillo, în detrimentul dreptății, a transparenței, a democrației. Sunt fericită că nu mai am nimic de împărțit cu ei. Nu aș reuși să le strâng mâna dacă ne-am întâlni. Nu mă interesează să aflu precis ce motive au, lașitatea și urmărirea interesului personal miros rău, iar eu vreau să respir aer curat. Care nu mai e de găsit, acum că nu mai e niciun dubiu că MoVimento 5 Stelle nu e viitorul Italiei. Nu cum e acum. Nu cu (non)direcția  în care merge în acest lung, cețos, putred martie.

Annunci