La differenza tra un passatempo e una passione è quello che ti succede, non il tempo che le dedichi. Puoi anche praticare poco, perché non trovi le circostanze adatte, puoi anche negare che sia importante – quando quello che fai, magari nei piccoli ritagli del tempo, ti assorbe così tanto da scoprire cose di te stesso, da metterti in gioco e cambiare, è una vera passione.  Succede così anche con piccoli incarichi da lavoro: dovrebbero  essere occasioni per metterti alla prova mentre tiri su un soldo, invece ti ritrovi la notte a cercare la soluzione giusta, lo strumento migliore, la modalità più consona e poi, mentre lavori, ti diverti come una matta.

Quando Leyla mi ha proposto di sostenere una docenza sulla Romania e la Moldova all’Università Primo Levi sono stata felice per l’alta considerazione che ha di me e per il tema che amo molto, contenta per lavorare un po’ in un anno che si preannunciava difficile, e preoccupata per l’importanza del gesto – rappresentare un intero mondo davanti  a gente colta ed esigente in un’ istituzione così prestigiosa. Qualche momento di panico quando ho visto lo scalino preparato dalla direzione dell’università … e tanti giorni spesi a leggere, a controllare, a ricordare, a prendere appunti, a scegliere la colona sonora … È venuta fuori una dissertazione lunga e complessa, articolata come una ricerca universitaria, con materiale di linguistica comparata e un’analisi approfondita dell’opera di Mihai Eminescu, il poeta nazionale.  Volevo il meglio per i corsisti – forse ho esagerato un po’ …

Con i giusti tagli e superata la timidezza, mi sono buttata a capofitto nella presentazione. Le due ore sono state troppo brevi, ma per miracolo la logorrea non mi ha impedito di finire in tempo. Domande stimolanti, la gioia di poter rispondere,  tanto interesse, pochi momenti delicati persino quando abbiamo parlato di migrazione, di minoranze come i rom, di stereotipi negativi …

Il giorno dopo mi sono svegliata triste, svuotata: la lezione mi ha insegnato che insegnare, preparare, presentare, comunicare con gruppi di corsisti fa parte di me, anche se sono passati 16 anni da quando ho abbandonato la cattedra universitaria di filosofia. La tristezza è svanita in un paio d’ore, quando scaricando  romanze e  musica da ballo tradizionale romena per mia mamma, (nell’interpretazione di Grigoras Dinicu, quello che Heifetz chiamava il miglior violinista che avesse mai sentito suonare),  mi sono accorta che non sentivo neanche un briciolo di nostalgia, neanche un’ombra di melanconia, solo la grande gioia di ricordare distintamente quando ho appreso ad amare tutto questo. Ho cantato a squarciagola canzoni degli anni ’60 che ho trovato su Youtube, felice e leggera.

Come diceva Nicolae Labis, il poeta scomparso da giovane: “Sono arrivata! Sono la vostra compagna! Sono io!” Mi sono ritrovata perché ho trovato, a gran sorpresa, quello che mi mancava, e quando quelle signore e signori con tempie brizzolate mi hanno ringraziato, mi hanno riconosciuta prima che lo faccia io.

Era il momento giusto: lavoro come mediatrice interculturale con una cooperativa molto seria, ho dei brevi incarichi allo sportello dei Centri per l’Impiego, dove ho trovato colleghe e colleghi preparati e generosi, un mondo accogliente e organizzato come quello che sognavo – di nuovo a sorpresa. Giovedì ci sarà una nuova docenza, davanti ad un’altra platea molto esigente: insegnanti alle superiori.

Momenti fragili e precari che possono svanire in un attimo, ma quando sei riuscita a fare quello che sognavi da piccola, nella città che già consideri casa tua, sai che sei dove volevi essere, sai che questo è il posto che volevi trovare nell’universo: il tuo.

Într-una din zilele trecute, Flavio s-a întors acasă de la o întâlnire cu prietenii cu o definiție interesantă a termenului „hobby”. Eu lucram la proiectul pe care îl descriu mai jos, și potriveala nu mi s-a părut deloc întâmplătoare.

Diferența dintre un hobby și o pasiune este ceea ce se petrece în tine, nu timpul pe care i-l dedici. Poate îl practici puțin,  pur și simplu pentru că nu găsești condiții corespunzătoare, poate negi că este important – dacă activitatea, chiar dacă îți ocupă puțin timp, te absoarbe atât de mult încât descoperi ceva despre tine, te schimbi, atunci e o adevărată pasiune. Se întâmplă și cu sarcini mărunte de muncă: ar trebui să fie o ocazie de a te pune la încercare  în timp faci un bănuț cinstit, în schimb îți pierzi somnul căutând o idee, un mod de exprimare, torturând  Power-Point-ul, și la muncă te distrezi ca un copil.

Atunci când Leyla mi-a cerut să țin o lecție despre  România și Republica Moldova  la Universitatea Primo Levi am fost fericită pentru stima de care mă bucur în ochii ei și pentru că tema îmi  place foarte mult, mulțumită că lucrez ceva într-un an care se anunță dificil, și preocupată de importanța ocaziei  – reprezint o lume întreagă în fața unor persoane culte care nu se mulțumesc cu puțin, într-o  instituție de prestigiu. După  momentele de panică atunci când am văzut cerințele  conducerii  universității … multe zile petrecute citind, controlând, amintindu-mi, luând  notițe, alegând coloana sonoră … A ieșit o disertație lungă și complexă, articulată ca o cercetare universitară, cu material de lingvistică comparată și o analiză aprofundată a operei  lui Mihai Eminescu. Intenția era nobilă, doream doar să nu mă fac de râs – poate am exagerat un pic …

Am renunțat la  jumătate din material, mi-am depășit timiditatea și  am sărit cu capul înainte în prezentare. Cele două ore au fost prea scurte, dar în mod miraculos logoreea nu m-a oprit să termin la timp. Întrebări stimulante, bucuria de a fi în măsură să răspund,  interes, puține momente critice chiar și atunci când am vorbit despre migrație, minorități cum ar fi romii, stereotipuri negative … Am strecurat chiar glume și pantomime, spre ilaritatea generală.

În ziua următoare m-am trezit tristă, cu un gol interior: lecția m-a învățat că învățarea, pregătirea, prezentarea, comunicarea cu grupuri de studenți este o parte din mine, chiar dacă au trecut 16 ani de când am predat  filozofie. Tristetea s-a risipit de la sine  în câteva ore, atunci când, descărcând din internet romanțe și hore  pentru mama (interpretate de  Grigoraș Dinicu, cel pe care Heifetz l-a numit cel mai bun violonist pe care l-a auzit vreodată), am realizat că nu simt niciun pic  de nostalgie, nici măcar o umbră de melancolie, doar bucurie pentru că reușesc să-mi amintesc perfect când le-am auzit prima oară.  Am cântat cântece ale anilor ’60 pe care le-am găsit pe Youtube, fericită și senină.

Cum spunea Nicolae Labiș: “Sunt aici! Sunt tovarășul vostru! Sunt eu!” M-am regăsit pentru că am găsit, spre marea mea surpriză,  ceea ce îmi  lipsea, și atunci când doamnele și domnii cu tâmple cărunte mi-au mulțumit, m-au recunoscut înainte să mă recunosc eu însămi.

De atlfel e momentul potrivit: lucrez  în calitate de mediator intercultural  cu o cooperativă serioasă, din când în când mă ocup de un ghișeu la Centrul pentru Ocuparea Forței de Muncă, unde am găsit colegi/e instruiți și generoși, prietenoși  și organizați  -o lume ca cea pe care am visat-o  – din nou în mod neașteptat. Joi țin o altă lecție, în fața unui alt public foarte exigent: profesori de liceu.

Momente fragile și precare, care pot dispare într-o clipă, dar dacă reușești  să faci ceea ce ai visat de copil, în orașul care îl consideri deja casa ta, știi că ești unde ai vrut să fii, știi că ăsta e locul pe care doreai să–l găsești : locul  tău.

Annunci