Riflessioni post Eurovision Song Contest. Era tempo che non lo vedevo, la sera di ieri mi ha risarcito per anni di tortura San Remo: finalmente un collegamento con il mondo. Tante canzoni carine, cantanti bravi o per lo meno ben preparati. Qualcuno che era meglio ricordare com’era anni prima, qualcuno stonato come una campana, qualcuno di bello fisicamente ma musicalmente noioso …

Peccato che la cantante tedesca cantasse in inglese, la sua è una lingua che può sembrare rigida nel parlato, ma si riveste di musicalità e ritmo quando la canti, avrebbe dato più forza e attrattività a una performance notevole anche così. I paesi ex sovietici hanno fatto delle scelte stilistiche molto americane, talmente simili tra loro che mi hanno impedito di gustarmi le ottime doti canore dei loro rappresentanti.  Mengoni, che adoro e ammiro come il miglior cantante italiano giovane, è stato penalizzato da una canzone difficile, che arriva soprattutto a chi ha una cultura musicale solida, con un orecchio educato. A me “L’essenziale” annoia, aspetto che Marco esploda da un momento all’alto per valorizzare la sua voce, cosa che non succede.

Non ho un solo preferito, qualcuno che avrei voluto vincesse, ma più. I miei gusti si discostano quasi sempre da quelli delle giurie popolari. Anche quando sono oneste, non manipolate politicamente come quelle di ieri. C’è una lista di canzoni che devo assolutamente sentire di nuovo. Tralascio quelle dance/tecno che mi piacciono, ma non mi toccano.  Questione di gusti personali.

Anouk, l’olandese, mi ha stregata. Se il mio cuore sapesse cantare, lo farebbe così: musicalmente, tecnicamente, emozionalmente superlativa.  Riflessiva e forte. I greci … ah, i greci di Koza Mostra … ritmo, ironia, energia; peccato che le parole siano così superficiali.  Aliona Moon è una grande professionista, voce piacevole, ottima la pronuncia nella lingua romena e la tecnica della “masticazione”. Graziosa la “Mia cara” degli ungheresi, di gradevole ascolto.

Ho lasciato per ultimo quel matto di Cezar: wow! Una star completa! Coraggio, tecnica, apparizione magnetica (hmm, si è capito che stravedo per la lirica?)… Se organizza un concerto a Bologna farò di tutto per esserci.

Divagazione brontolona: il nostro dialogo davanti alla TV. Flavio: il nuovo Farinelli! Io: Esageri un po’, ma sono in profonda ammirazione per chi piega le corde vocali alla propria volontà magari contro la natura. Flavio: Non è così, è la natura che ti permette di farlo. Io: Lo permette, ma gli sforzi per educarla … Non vorrai mica dirmi che la prima volta che hai aperto bocca sono venute quelle note basse! Flavio: Sì. E’ ufficiale: lo odio! Quelle rare volte che ha tempo per esercitarsi si sente già da piano terra un potente tsunami cupo o triste o malinconico o sognante che abbatte tutto quello che incontra e si propaga nella testa, poi nel corpo, fermando tutto, cambiando la percezione del mondo … L’altro giorno, per divertirsi, mi canta “All’armi!” del “Di quella pira”, pezzo che più tenorile non si può, poi ride: se ci riproverò domani arriverò al Do di petto.  (Prova fatta con il piano accanto, per verificare la nota raggiunta). Ci dovrebbe essere una punizione per essere così bravo mentre si fa un altro lavoro, che logora le corde vocali, con il catarro e la stanchezza dopo una lunga convalescenza!

Reflecții post Eurovision Song Contest. Au trecut mulți ani de când nu l-am văzut, seara de ieri m-a compensat pentru ani de tortură San Remo: în sfârșit o conexiune cu lumea. Multe melodii drăguțe, cântăreți buni sau cel puțin bine pregătiți. De cineva e mai bine să ne amintim așa cum era cu ani în urmă, cineva era afon ca o unghie care zgârie sticla, cineva era frumos din punct de vedere fizic, dar muzical plictisitor …

Păcat pentru cântăreața germană că a ales să cânte în limba engleză, germana  este o limbă care poate să pară rigidă când e vorbită, dar capătă muzicalitate și ritm, atunci când e cântată, ar fi dat  mai multă putere și atractivitate unei performanță remarcabilă chiar și așa. Fostele țări sovietice au ales un stil foarte american, erau atât de asemănătoare între ele încât m-au împiedicat să savurez capacitatea de canto excelentă a  reprezentanților lor. Mengoni, pe care îl iubesc și-l admir drept cel mai bun cântăreț italian tânăr, a fost penalizat de un cântec dificil, care e înțeles  mai ales de cei care au o cultură muzicală solidă, cu o ureche educată. Pentru mine “L’essenziale” e plictisitor, mă așteapt ca vocea lui Marco să explodeze  în orice moment ca să își arate atuurile, dar nu se întâmplă.

Nu am doar un singur preferat, cineva care aș fi dorit să câștige, ci mai mulți. Gusturile mele diferă aproape întotdeauna de cele ale juriilor. Chiar și atunci când sunt cinstite,  nu manipulate politic ca și ieri. Am o listă de melodii pe care doresc  să le aud din nou. Omit cele techno/ dance care-mi plac, dar nu mă emoționează. Chestiune de gust personal.

Anouk, olandeză, m-a vrăjit. Dacă inima mea ar putea cânta, aș face-o așa: e la superlativ din punct de vedere muzical, tehnic, emotional. Reflexivă și puternica. Grecii … ah, grecii Koza Mostra … ritm, ironie, energie; păcat de cuvintele atât de superficiale. Aliona Moon este o mare profesionistă,  voce plăcută, bine pronunțara excelentă  în limba română la fel tehnica de articulare a cuvintelor.  Simpatică “Draga mea” a formației ungurești, se ascultă cu plăcere.

L-am lăsat la urmă pe nebunu’ de Cezar: wow! O stea completă! Curaj, tehnică, aspect magnetic (hmm, se înțelege că mă dau în vânt după operă?) … În cazul în care organizează un concert în Bologna voi face tot ce pot să fiu prezentă.

Digresiuni morocănoase: dialogul nostru în fața televizorului. Flavio: noul Farinelli! Eu: exagerezi un pic, dar simt o admirație profundă pentru cei care își folosesc corzile vocale după propria voință, chiar impotriva naturii. Flavio: Nu e așa, natura îți permite să o faci. Eu: Îți permite , dar eforturile de educa vocea … Nu o să-mi spui că prima dată când ai deschis gura au ieșit note acelea joase! Flavio: Ba da. E oficial: Îl urăsc! În acele rare ocazii în care are timp să repete se aude deja de la parter un tsunami puternic sumbru sau trist sau melancolic sau visător care descompune totul în calea sa și se propagă în cap, apoi în trup, oprește totul, schimbă percepția lumii … Zilele trecute, așa, de amuzament, îmi cântă “All’armi!” din „Di quella pira”, aria pentru tenor prin excelență, apoi râde: dacă încerc din nou mâine ajung la Do din piept. (Test  făcut cu pianul alături pentru a verifica nota atinsă).  Ar trebui să existe o pedeapsă pentru a fi atât de bun în timp ce faci o muncă care uzurează corzile vocale, cu flegma și oboseala după o lungă convalescență!

Annunci