Tag

,

Sono riconoscente perché sono stata contemporanea con il grande Madiba. Lo so, speravamo tutti che fosse immortale, perché così si potesse spiegare il cambiamento che ha portato nel mondo. Penso invece che il suo trapasso degno e lento sia un segno perché cresca la nostra fiducia: l’altro immenso generoso e umile figlio del secolo scorso, Gandhi, nonostante l’impronta indelebile che ha lasciato in tutti noi, non era riuscito a conquistare i cuori di tutti, l’odio fondamentalista l’ha portato via.

Adesso che si sono riuniti, la speranza non morirà mai: Gandhi era diventato quello che tutti conosciamo negli anni di avvocatura in Sud Africa, militando per i diritti dei suoi connazionali immigrati discriminati. Oggi, davanti alla casa di Mandela, ballano e cantano insieme canti tribali persone dal colore della pelle e dall’appartenenza culturale più disparata.

Dovrei sorridere, invece piango. Per commozione. Per gratitudine. Per speranza e fiducia. Madiba lo ha fatto. Ha cambiato il mondo. Si può fare!

 

Ieri seara am promis să nu plâng, dar nu reușesc. Madiba era vârstnic, era bolnav de mult timp. E greu însă să nu lăcrimezi când vezi emoția tuturor, e greu să nu admiți că și tu, ca toți ceielalți, sperai să fie nemuritor, ca semn sau explicație pentru incredibilul fel în care a schimbat lumea. Dar mă gândesc că și modul în care a plecat dintre noi este un mesaj de speranță. Gandhi, celălalt uriaș al secolului trecut, nu a reușitt să scape de ura fundamentaliștilor. Madiba s-a stins lent, plin de demnitate, îmbrațișat de iubirea tuturor. 

Gandhi a devenit Gandhi în anii luptei pentru drepturile indienilor discriminați în Africa de Sud. Azi, în fața casei lui Mandela, dansează și cântă împreună persoane de toate culorile și provenind  din multe culturi diferite.

Nu plâng de tristețe. Plâng de recunoștință. De fericire că am fost contemporană cu el. Speranța noastră e mai puternică decât niciodată. Se poate schimba lumea. Mandela a făcut-o!

Annunci