Ne mândrim cu rațiunea noastră, când de fapt ”stăpânul casei” sunt emoțiile. Mi-e des dor de România, dar mă întorc rar acasă, pentru că după două-trei zile mă apucă nemulțumirea și dorința de a reveni în Italia. M-am gândit că motivul e comparația între amintirile înfrumusețate de trecerea timpului și realitatea făcută din rutină, corupție, sărăcie financiară și pe alocuri culturală … Azi, privind un documentar despre cartierele sărace din America Latină, iluminarea: îmi e dor de o altă Românie, nu de cea pe care un turist fără mașină proprie o poate întâlni în vizită la rude în orașele de dimensiune medie. Îmi e dor de ceva mai autentic, de activitățile de zi cu zi trecând printre căsuțele modeste de periferie, de vorbit cu oamenii simpli în cotidianul lor, așa cum am avut norocul să-i cunosc în acele rare ocazii în care ieșem din rutina unui funcționar din clasa de mijloc.

Nu e folclorism sau plictiseală. E plăcerea bucuriilor simple în casa unor tărani în satele de munte, sau după-masa liniștită în centrul de zi pentru bătrâni dintr-o periferie modestă și curată, sau fericirea unor oameni simplii când se realizează proiectul de introducere a curentului electric în cătunul lor. Esențialitate. În egală măsură simt lipsa vernisajelor și lansărilor de carte din București, a întălnirilor întâmplătoare cu elita culturală a capitalei sau a țării. Mi-e dor de acea privire proaspătă sau critică, incisivă asupra realității.

Mă întorc acum cu părere de rău la viața mea destul de îmbelșugată – dacă o compar cu copilăria din timpul comunismului și viața clasei de mijloc în România. Pe de o parte trebuie să lupt zi de zi să nu pierd locul de muncă și respectul profesional pe care l-am câștigat în ultimii 12 ani, pe de altă parte zilele acestea identice între ele îmi năpădesc creierul cu ceață.  Probabil e doar gri-ul din birou, frecventarea cotidiană a șomerilor care îmi permite să cunosc  mai ales latura tristă a Italiei, oameni care, nu știu de ce, se consideră toți învinși sau prea șmecheri că să respecte legea și pe cei din jurul lor. Mă opresc aici, înainte ca discursul să devină politic. Sper să pot continua să insuflu celor din jur o fărâmă din picăturile mele de optimism. Care mi-aș dori să devină un fluviu puternic, care să depășească toate opreliștile.

 

Troppa routine e troppa lotta per ogni briciola, per mantenere per esempio un posto di lavoro che per noi immigrati vuol dire anche classe sociale.

Purtroppo anche tornare in Romania, è sempre routine, in mezzo a una città toccata da noia e da povertà economica o culturale, da corruzione e mancato rispetto dell’ambiente.

Mi manca il contatto con la gente semplice che incontrai in vacanza da piccola nei paeselli di montagna oppure nel lavoro accanto agli assistenti sociali oppure attraversando ogni giorno la periferia modesta ma pullulante di socialità. Mi mancano anche gli incontri casuali nella capitale con l’elite culturale romena. Mi mancano gli sguardi freschi, o critici, ma sempre intensi, sulla vita.

Forse è solo l’ambiente di lavoro, frequentare ogni giorno i disoccupati o gli inoccupati cui maggioranza si ritiene vinta oppure troppo furba perché rispetti la legge e gli altri. Cerco in me l’ossigeno che tenga viva la fiammella dell’ottimismo, sperando che diventi un rogo ispiratore per chi mi sta accanto.

Annunci