Tag

, , ,

Pesimismul e la modă, cel puțin pe aici, prin Europa. Economia nu merge bine, viitorul se anunță tot mai negru. Ca urmare societatea e toată cam gri, de la locul de muncă la sistemul sanitar, de la școală la politică.

Aveam 18 ani în 1989, eram o visătoare exigentă dar cu capul în nori. Cu toate astea amintirile sunt foarte vii, intră în conflict cu realitatea asta lipicioasă și nemulțumitoare.

Ieri noapte am urmărit la TV un documentar – al câtelea? – despre Zid. Era filmat în 2009, dar toți cei care au fugit din Germania de Est în Germania Federală, după atât timp și experiențe diferite, au spus aceleași cuvinte: nu se poate trăi fără libertate. Voi ce credeați că este libertatea înainte de 1989? Dreptul de a călători, de a spune ce gândești, de a cumpăra o pereche de blugi, de a citi ziare scrise bine … de a vota o persoană care să vă reprezinte? 

Știți că am făcut politică la Bologna pentru ceva timp, destul de scurt. Eram activă, puteam construi, propune, schimba cât de cât lumea. Problema e că acest cât de cât s-a dovedit un ”cât mai puțin posibil”, și mi-am dat demisia. De atunci am amăreala aceea profundă și scârboasă în gură, când cauți ceva util, ceva pozitiv, ceva care să promită o schimbare în bine … și nu găsești nimic. După ieșirea din Movimento 5 Stelle am intrat într-o nouă mișcare, care crede tot în democrația directă. Din lac în puț, polemici infinite. De atunci alegerea mea a fost să-mi anulez votul sau să nici nu mă prezint. România, Italia, actorii se schimbă, problemele sun diferite, dar esența e aceeași: nimeni nu mă reprezintă, sau programul nu are suficient în comun cu ceea ce eu consider prioritar, sau e o listă lungă și pompoasă de promisiuni mincinoase. Pe unii candidați îi respect ca persoane sau profesioniști, dar nu li se potrivește rolul. Sau nu sunt încă pregătiți.

Am obosit de atâta superficialitate, de propagandă deșanțată pro sau contra, de atacuri la persoană, de binevoitori care uită că drepturile se bazează pe libertate. Am o părere, informată, desigur! și nimeni nu trebuie să-și permită să-mi pună pistolul virtual la tâmplă pentru că nu mă comport cum vor ei. Nu am votat nici pe 2 noiembrie. Nu de lene. Nu de nepăsare. Am studiat îndelung candidații, programele lor. Mi-am dat seama cu stupoare cât de mică este compatibilitatea dintre mine și candidatul meu preferat. Și mi-au venit lacrimile.

Pe 16 o să votez. Cu amarul acela în gură: au câștigat manipulatorii. O să votez un candidat doar pentru că are bun simț, iar adversarul lui e insuportabil de imoral.

Noaptea trecută, în loc să dorm, mă uitam la toți cei care și-au riscat viața sau au murit pentru libertate. A lor. A țării lor. A mea. A ta. Nu pentru ca să pot pune, tremurând de furie, ștampila pe numele mai puțin nepotrivit. Nu pentru ca să trăiesc într-o societate mâncată de birocrație ca de un cancer. Nu pentru ca să trăim o epocă de sfârșit de imperiu, de sfârșit de lume, fără altă speranță decât revolta.

Negli ultimi anni non ho più votato. Non trovo chi mi rappresenti. Qualche brava persona o bravo professionista c’è, per carità, è il sistema a essere marcio, ha bisogno di essere riformato di brutto.
Sorvoliamo sul Movimento 5 Stelle, per piacere. La timida esperienza che ho fatto dopo, sempre con chi crede nella democrazia diretta, è stata un fallimento, l’asino cade sempre sulla polemica e la competizione sleale.
Avevo 18 anni nel 1989, ero abbastanza grande da capire e ricordare. E sono anche una sentimentale: tra mille lacrime so per certo che non era questa la libertà che sognavamo, la libertà per quale sono morti tutti quelli che hanno provato a superare il Muro di Berlino. La libertà non è diritto di tirare una moneta per decidere chi è il candidato meno credibile e meno presentabile alle elezioni presidenziali del tuo paese. Non è il dolore di vedere che nemmeno a livello di programma, anche interpretato come semplice esercizio di letteratura, non trovi un candidato che ti rappresenti o che ti convinca. Non è subire le urla di chi vuole obbligarti di prendere una posizione – sbagliata – solo perché è la sua.
E non è nemmeno vivere in un paese spento mangiato dalla burocrazia come da un cancro.
Andrò a votare al ballottaggio del 16 novembre. Hanno vinto loro. Non scelgo niente, metto solo il timbro “votato” sul nome del candidato che perlomeno ha del buon senso. Il candidato che non è l’altro, il corrotto corruttore plagiario spudorato filo-Putin che usa i soldi pubblici per fare la sua campagna. A 25 anni di distanza, cosa mi tocca fare di nuovo!

Annunci