Tag

, , ,

1000 anni in 90 minuti … Elena ci porta dal 300 al ‘300, dalla discesa di Sant’Ambrogio da Milano, vestito da romano, al nascere di una nuova era e dei conventi di Francesco e Domenico. Così, da città ridotta ad un cadavere a longobardi mecenati per la chiesa che oggi è Santo Stefano, siamo arrivati ai primi lavori di Michelangelo.
Sensazione condivisa con gli altri corsisti e le docenti: niente di nuovo sotto il cielo, dall’elasticità di una città ristretta sotto attacco e allargata in tempi di benessere – vedi la crisi odierna dell’edilizia dopo 60 anni di espansione – all’autoproduzione ed autosufficienza che si dimostra non una moda degli ultimi anni ma un ricorso alla storia vissuta o ereditata tramite archetipi junghiani.
Un flash alla cartina storica, dove tra civilizzazioni millenarie, nascite e decrescite di fedi e religioni ci si sente piccoli. Studiando il passato e il presente si capisce che non esiste nessun centrismo vero, ci possono essere cerchi di potere o importanza in un’epoca o in una zona, che durano però, paragonato con la storia dell’umanità, quanto l’impatto delle gocce di pioggia sulla superficie dell’acqua. E tutto è un divenire, tra progetti per il futuro, vestigi, desiderio di misurare tutto e imprigionarlo nella memoria e illusioni paranoiche.
Sabato, visita alle Sette Chiese – divertitevi anche voi a contarle – che si chiama sì Santo Stefano ma nessuna delle chiese che la compone porta questo nome. Probabilmente non c’è niente di spirituale dietro la scelta di costruire la parte più antica sul tempio di Iside, ormai in disuso, solo materiale di costruzione di qualità da riusare e la presenza di una fonte adatta per i battesimi. La sensazione è comunque che tutto è connesso, a volte in modo banale e pratico, altre volte in modo sottile che sfugge all’analisi. Sorprendente, anche per chi torna spesso, è la sensazione che cambia, da chiesa a chiesa. Grande serenità nella romanica Vitale e Agricola, tanta energia nel Santo Sepolcro (ispirata dall’omonima chiesa di Gerusalemme), protezione nella raccolta cripta del Crocefisso, bellezza nella Martiryum … gioia nel Chiostro … inquietudine nel cortile di Pilato. Non so se sia più giusto lamentarsi per i rifacimenti maldestri del passato, o per il fermo del presente, dove l’umidità mangia in silenzio i mattoni stanchi.
La “freccia” d’oggi sarebbe: andate a vederla prima che crolli o sia transennata. Ci potrebbero volere anni perché ciò accada, o solo un nuovo terremoto.
Uscendo ci fermiamo a San Giovanni in Monte, e mi vengono i brividi a pensare che nel convento adiacente, prima dell’Alma Mater, ci fosse fino ai ’80 la prigione, per la nobiltà dei palazzi vicini e le difficoltà del traffico. Ci fa invece sorridere il racconto della Dott.ssa Caccialupi che mescola partigiani, fascisti e proteste del ’68!
Ultima tappa di questa visita San Domenico. Mi torna la rabbia contro i benpensanti bolognesi che nei primi anni del secolo scorso hanno ristrutturato la città col piccone. Il sagrato è maestoso per dimensioni, le tombe dei glossatori degni di attenzione, la facciata attira lo sguardo, ma sono sicura che in origine, prima di aggiungere pezzo dopo pezzo tirando a dadi su dove piazzarli e prima di distruggere il portico antistante ci fosse più fascino. Il crocefisso di Nicola Pisano soffoca sotto troppa luce, che di sicuro mancava all’epoca, quindi perde un po’ di fascino guadagnando in visibilità. L’arca di San Domenico invece sembra esposta e protetta al contempo, nella sua cappella accogliente, ricca e rispettosa della sua importanza artistica, teologica e storica, con cerbero però il più maleducato custode della storia di Bologna, che è stato già denunciato due volte dai turisti per la sua aggressività.
Il prossimo giro, a gennaio!

Fuga-fuga, a treia lecție ne poartă de la căderea Imperiului Roman, când Sant’Ambrogio găsește, coborând de la Mediolanum, doar cadavre ale vechilor orașe, până în 1300. Bologna, ca un elastic, se restrânge și îmbătrânește, apoi își recapătă, pas după pas, strălucirea.

Vizita care urmează ne poartă mai întâi la bazilica Santo Stefano, zisă și Sette Chiese – doar că nu sunt șapte oricum le-ai număra și niciuna nu poată numele primului martir al creștinătății! Deși sunt și alte grupuri iar noi ascultăm vocea Elenei în cască, lumina timidă și sobră ajută reculegerea, și senzații felurite ne învăluie: pace în Vitale e Agricola, cu stilul ei romanic,  energie în Sf. Mormânt (ispirată de Ierusalim), protecție în cripta Crucifixului, frumușețe în Martiryum …bucurie în Chiostro … neliniște în Curtea lui Pilat. Deși anumite restructurări, din secolele trecute, au creat și daune, cred că e mai rău astăzi, când totul rămâne înghețat din cauza lipsei de fonduri și umezeala macină cărămizile obosite.
Merită vazută toată: grăbiți-vă să o vizitați, într-o bună zi ar putea să se dărâme sau să fie închisă turiștilor – poate peste ani de zile, poate la următorul cutremur.

Următoarea etapă e San Giovanni in Monte, din 500, în mare parte reconstruită după Cel de al Doilea Război Mondial. În mănăstirea de lângâ biserică, într-un loc ca scos din poveste, era până în anii ‘ 80 închisoarea orașului. Azi, din fericire, e unul dintre sediile Universității.

San Domenico, a treia etapă, are o fațadă amplă, o piață imensă în față, dacă ne gândim când a fost construită, și acele curioase morminte supraînălțate împrejur. Nu este una dintre bisericile mele favorite, sunt convinsă că acum mai bine de 100 de ani, înainte de frenezia dărâmării ”dărăpănăturilor” de valoare inestimabilă, era și mai fascinantă, cu porticul în față. În plus nu înteleg criteriul cu care s-a mai adăugat câte o capelă ici și acolo, împrejur, și decorațiile baroce actuale mă obosesc. De văzut cel puțin o dată în viață Crucifixul lui Nicola Pisano, chiar dacă ar fi avut de câștigat prin amplasarea într-o nișă mai întunecată, ca atunci când a fost pictat, și arca – monumentul funerar pentru San Domenico, opera lui Nicola Pisano, Niccolo’ dell’Arca, Michelangelo și Alfonso Lombardi. Capela în care se află e pe măsură, ceea ce nu pot să spun despre paznic, cel mai obraznic gardian din Bologna, care a fost deja denunțat în două rânduri de turiști. Hotărâți voi dacă să-l ignorați sau să-i amintiți că nu e buricul pământului.

Ne mai auzim în ianuarie!

Annunci