Tag

, , , , ,

Fuori c’è un sole caldo, che alla fine vince sulle nuvole indaco, complice il phoen. Dentro la Basilica di San Petronio, un freddo paralizzante come ben si addice a una lezione sul secolo nero, il trecento.
Torniamo un passo indietro: al corso Fai è cambiata l’insegnante. Ilaria arriva come una forza della natura, con ironia, verve e parole contemporanee. Si prende molto in giro, e, da brava bolognese, preferisce la battuta alla sentenza. Parliamo della lunga crisi della città, contesa tra papato e imperatore, tra guelfi e ghibellini, di lotte tra famiglie appartenenti alle due fazioni opposte. Seguendo Ilaria ci pare di vedere proprio il colore del sangue e dell’odio all’arrivo del tiranno legato del papa Bertrand de Pouget (Bertrando del Poggetto) e quasi la soddisfazione negli occhi rossi di sangue del popolo dopo aver distrutto la sua fantastica fortezza alla Porta Galliera. Il sole spunta poi con la scelta di Taddeo Pepoli, nel 1337, quale primo signore della città, ricco banchiere illuminato e saggio. Ma poi, siccome le disgrazie non vengono mai da sole, alla sua morte i suoi figli non tanto intelligenti vendono la città ai Visconti di Milano, amici dell’imperatore. Si evince però, come nelle vicende del Bologna FC 1909, che il fiuto per gli affari è una dote molto diffusa nel bolognese: poco dopo questo vivace centro commerciale e artigianale, cadde sotto i denti della grande peste bubbonica, un po’ come tutta l’Europa e l’Oriente.
Giovanni Visconti da Oleggio si rivela un’altra disgrazia.
Su quello che rimane di non rubato, ci mette la zampina un altro guerriero mandato dal papa, Albornoz, che però anziché coprirsi di ori e commissionare affreschi e statue, da bravo politico e quasi papa, costruisce scuole – il Collegio di Spagna – e governa la città.
… e dura anche lui il tempo di organizzare un’insurrezione popolare, qualche anno cioè, perché non potevano fare prima causa WhatsApp off line …
Nel 1377 si torna a ritrovare un po’ della gloria antica del Comune, con elezioni di tribuni e tanto di legato bolognese imposto al papa, Giovanni da Legnano.
In tutto il secolo è andato un po’ come giocare a poker con gli occhi legati, quando ti va bene, è solo fortuna e dura poco.
Andiamo meglio parlare d’arte: i soldi non mancano, e sono spesi per pulire le coscienze o ridare speranza. Alcune opere si perdono tra furie vendicative dei bolognesi, distruzioni fatte dalle guerre, incendi e materiali poco pregiati, eppure rimangono statue di marmo importato con grande fatica e scolpito da grandi artisti toscani, e tavole di legno dipinte dalla vivace scuola bolognese originata da Vitale. Vivace, espressiva, materica, splatter, chiassosa eppur rispettosa. Guardano con ammirazione a Giotto e poi vanno avanti per la loro strada, da Vitale a Cristoforo a Simone e Pseudo Jacopino, è gente che lavora “come mangia”. Niente di eterico, Gesù è un bel bambino nato in un borgo vicino ai palazzi nobiliari, i santi li vedevi la sera attraversare il mercato a cavallo. La Madonna incinta (Madonna dell’attesa di Vitale, Chiesa di Santa Maria dei Servi) di Vitale legge sì il Libro, ma poi lo posa per giocare con il cagnolino.
L’architetto per eccellenza della nuova era di splendore di fin di secolo è Antonio di Vincenzo, che tra palazzi e Chiesa di Santa Maria dei Servi si prepara per la Basilica Civica. San Petronio, guanto di sfida del Comune al papa, chiesa costruita in base al piano regolatore della piazza dove si raccoglie il popolo, tra il Palazzo del Podestà, quello dei notai e le riserve di grano comunali, e non in base alla teologia del momento. E poi i bolognesi saranno stati entusiasti di avere la chiesa più grande della cristianità tutto per loro, ma brontolavano (come adesso) quando si vedono imporre nuove tasse e i soldi vanno all’acquisto di marmi da lontano e al grande, in-finito, cantiere. Forse allora costruire l’Archiginnasio dove doveva sorgere un altro braccio della chiesa non è, come si dice, un dispetto del papa del tempo, ma la fine del terrore della richiesta di nuovi soldi, o, più semplicemente, l’accettare di aver fatto un passo più lungo della gamba. Con umiltà e autoironia, i bolognesi vogliono San Petronio così com’è. Com’è rimasta allora. “E vai a criticare altrove, questa è la mia chiesa, così come piace a me! Tu, che noi sei bolognese, non puoi capire!”
E chiudiamo questa lunga parentesi col freddo pungente che c’era oggi nella Capella Bolognini, dove dalle nostre bocche aperte in ammirazione davanti all’Inferno dantesco dipinto da Giovanni da Modena, usciva l’ultimo rimasuglio di calore … e poi dai con le risate, le donne, gli altri prelati e i re fan tutti compagnia a Maometto, e là su, tra i santi, un po’ di noia tra i santi quasi tutti maschi, seduti dritti tra i banchi del Cielo.
Risata più grassa a guardare l’altro muro, dove i re magi e l’adorazione al bambino Gesù sono solo motivo per far notare l’importanza della fortuna fatta navigando per mare dal commerciante di setta Bolognini, sepolto sotto, la faccia verso il trittico di legno dorato magnificamente dipinto.
Che poi Dio non credo si sarà sentito offeso dalle nostre reazioni, lui che ha fatto fare proprio lì a un frate dotto la meridiana, la prova che il sole gira intorno alla terra!
Mi sono persa tra nomi e date, che non è difficile reperire in internet. Ecco per esempio più dati sulla Meridiana
http://www.hora.it/La%20voce%20di%20HORA/rivista18/articolo05r18/prog%20articolo05r18.htm
oppure sulla basilica
http://www.sanpetronio.com/

Nu știu dacă vi se ntâmplă și vouă, dar eu de ceva timp am atât de multe lucruri de făcut că le încep pe toate, iar apoi le termin doar pe cele neplăcute, sperând că așa voi fi mai voioasă și mai liniștită când va veni rândul celor plăcute … ceea ce încă nu s-a adeverit … e clar că trebuie să fac schimbări radicale în viața mea. Dar asta e altă mâncare de pește, vă voi scrie despre toate la timpul lor.

Ei, mie cursul FAI îmi place extraordinar de mult. Nu voi obține o calificare, o diplomă sau o ofertă de muncă, ci ceva mult mai important: ocazia de a-mi cultiva pasiunea pentru istorie și cultură și plăcerea de a sta în mijlocul unor oameni deosebiți, fie că sunt colegii de curs, fie că sunt profesorii. De fapt nu prea fac diferența între cele două, istoria, bisericile, casele, tablourile sau statuile, politica, muzica sau poeziile le-au făcut oameni deosebiți.

Cred că aș avea nevoie de câteva ore de somn ca să nu o iau pe arătură cu parantezele astea sfătoase, dar e riscant, cine știe când aș relua articolul ca să îl temin …

Deci vorbim despre cea de a patra întâlnire, despre secolul negru, 1300, și despre Ilaria, care poate fi descrisă oricum, dar sigur nu e sumbră. Ilaria e o bolonieză tipică, cu zâmbetul pe buze și ironia gustoasă, erudită și fără fițe. Asta mă ajută mult să mă văd printre cei care trăiau în acea epocă, fără idealizări sau teorie searbădă. Atât de mult că în timp ce iau notițe despre familia Pepoli, nu știu de ce, mă duce mintea la Albano Guaraldi, Zanetti, Tacopina și echipa de fotbal Bologna FC 1909 … uf, iar o dau din gard în gard!

Secolul negru e numit așa pentru că Bologna nu o duce prea bine, după gloria primei Comune, orașul se luptă între ciocanul papalității și nicovala sacrului imperiului german care se numea roman doar ca să ne încurce pe noi. Distrugeri, războaie, și mai ales instabilitate. Conflicte infinite între populari, guelfi, care cer ajutorul papei, și nobili, ghibelini, care sprijină pe aliatul împăratului de la Milano. Mai vine un cardinal (Bernard de Pouget) să prade tot ce poate și să-și facă un palat cum nu se pomeneau multe în toată Italia, mai pun ghibelini de o răscoală populară (?) și dărâmă tot ce el a construit. În 1337 merge ceva mai bine, se alege în sfârșit un fel de domn, Taddeo Pepoli, un bancher bogat și înțelept, care are la inimă soarta orașului și guvernează bine pentru 10 ani. Apoi moare, vine ciuma bubonică care a pus în genunchi întreaga Europă și Asie, jumătate din populația bolonieză moare, fii lui Taddeo fac și ei un ban cinstit vânzând orașul milanezilor, Visconti. Care trimit un personaj (Giovanni da Oleggio) care prădează orașul și trăiește pe picior mare … până când papa trimite un alt cardinal, tot un războinic cu spada în mână, dar bun guvernator (Albornoz). Până în 1377 când se restabilește în parte Comuna, care alege 16 tribuni și recunoaște suveranitatea papei doar dacă acesta acceptă ca legat pe boloniezul Giovanni da Legnano. Papa, de zeci de ani în exil la Avignon, cedează, că are prea multe bătăi de cap.

Între timp, cum spune o lege nescrisă, cei care n-au murit de ciumă au adus multă strălucire artei. Vin din nou pe aici mari artiști toscani, mai ales cioplitori în marmură – material care lipsește complet în Emilia, și pictori precum Giotto, sau ferarezi, sau venețiani. Se naște școala locală a pictorilor și sculptorilor în lemn, cu Vitale, urmașii lui: Cristoforo, Simone, Pseudo-Iacopino. O școală expresivă și cu miros de  viață adevărată, cu Hristos mort cu adevărat și plin de sânge, cu Maria consumată de durere până la os. Cu Maria gravidă! Cu chipuri de boloniezi reali ca sfinți. Apoi e rândul arhitectului Antonio di Vincenzo să construiască biserici, cum ar fi Santa Maria dei Servi, în Strada Maggiore, și să înceapă Basilica San Petronio.

Povestea cu San Petronio e drăguță foc. Dacă vreți să o vizitați iarna îmbracați-vă gros și ascultați aici: nu a construit-o dioceza, Biserica Catolică sau vreun cardinal, ci Comuna. Că e biserica civică! Deci altarul nu e îndreptat către est, ci fațada e alineată cu Piazza Maggiore; nu au plătit-o preoții, ci locuitorii, începând de la funcționarii primăriei, bresle, notari, juriști și … condamnați, care puteau să-și răscumpere pedeapsa în bani grei. 

Și au început ei să importe marmură din Toscana, adusă pe mare făcând înconjurul prin Mediterană și apoi pe bărci prin canale de la Ferrara până aici, și au adus cei mai mari meșteri … și banii se scurgeau, se tot scurgeau, și se mai terminau, și șantierul era mai mult oprit decât activ … până 300 de ani mai târziu progresele tehnice permit fixarea unui tavan din cărămizi în locul celui de lemn, și se decide că planul inițial era prea ambițios. În loc să se contruiască cea mai mare biserică a creștinătății, mai mare decât San Pietro de la Roma, se decide ca, din crucea care ar fi trebuit să fie, să rămână doar fragmentul inferior, brațul cel mai lung, oarecum redus față de cum a fost gândit. Nu știu cum ar fi fost dacă nu s-ar fi luat decizia asta, dar teamă mi-e că ar fi sărăcit întregul oraș și șantierul ar fi fost încă tot deschis!

Merită văzută și înăuntru, nu doar fațada exotică. E un gotic îndulcit, capele decorate după gustul și putința breslei sau familiei căreia îi aparține. Nu puteți pierde ocazia de a admira fresca lui Giovanni da Modena în capela Bolognini, cu Judecata de Apoi după cum a descris-o Dante în Divina Commedia și călătoria celor trei magi după placul celui decedat, adică plină de vapoare ca să amintească comerțul cu mătase, și altarul de lemn pictat și aurit.În iadul lui Dante îl puteți vedea și pe Mahomed, deci sper să nu aibă loc niciun atac terorist sau tembel care să distrugă atâta minunăție. Pictorul nu a vrut să jignească pe nimeni, așa era moda atunci, să te declari superior mahomedanilor și mozaicilor…

În Capela Aldrovandi în schimb nu e Aldrovandi, ci moaștele lui San Petronio.

La intrare vă așteaptă Marea Meridiană care demostrează ca Biserica se înșeală și soarele și planetele toate se învârt … construită iar apoi imbunătățită de un călugăr trimis de Papa boloniez Lambertini … hai că iar vă zăpăcesc! Mai bine căutați în link-ul de mai sus orarul, zi de zi, în funcție de anotimp, în care soarele intră prin gaura din tavanul celei de a șasea bolți și luminează meridiana. Nu încercați să-i înțelegeți pe boloniezi de la distanță. Stați de vorbă cu ei, trăiți alături de ei ceva timp și o să vă dați seama mai bine cum tot ce pare simplu aici, e de fapt de două ori mai complicat. Și invers.

At salùt!

Annunci