Invidio tanto i mediani. Quelli che corrono avanti-indietro tutta la partita, e, se non guardi bene, non capisci se hanno fatto qualcosa d’altro che correre. Raccontano che Gentile stava per essere ceduto, perché non ritenuto all’altezza della Juventus. Poi lo videro, quando tutti erano già andati via, a ricominciare l’allenamento da capo, solo lui e il pallone.  Giorno dopo giorno. Fino ad alzare la coppa nel ’82.

Forse non ho scelto bene l’esempio, lui poi cambio ruolo. M’interessava però fotografare quel momento quando tutto sembrava che dovesse finire male.

È, in un certo senso, più facile essere stella: ci nasci con o senza certe capacità, poi ci lavori sopra. Quando invece non sai chi sei e qual è la tua vocazione, o l’hai trovata ma è umile, non hai lo specchio dei risultati a tirarti su il morale, o farti da faro, a farti da scala per l’Everest, come ti misuri? Che cosa vuol dire allora migliorare, se non diventare Numero Uno? E Numero Uno in cosa? Quando i posti in prima fila sono già stati distribuiti, tu, dove vai?

C’è una grande ricerca, individuale e collettiva, della felicità intesa come crescita e miglioramento. Ci sono mestieri nati negli ultimi decenni ad affiancare quelli che già insegnavano e accompagnavano nel superare i propri limiti. Ci sono manuali, e scuole di pensiero. Ah, le americanate! Dobbiamo motivarci. Punto. Chi non ci riesce non vuole abbastanza. Chi arriva per secondo è un perdente. Non ci sono due Numero Uno! E non si declina al femminile.

E poi c’è il mondo vero, e chi lo sa ascoltare e farci amicizia. Nella realtà, il Numero Uno è Numero Zero senza la sua squadra, zero senza quelli prima di lui e dopo di lui.  I pezzi del puzzle da soli non hanno valore e scopo. Il vero senso del miglioramento è cercare il proprio ruolo e portarlo con sé, come un vestito, modificandolo per accompagnare la crescita. E saper vedere una strada all’ombra dei grandi alberi, anche quando fa molto buio e si ha tanta paura. È prendere il pallone quando tutti gli altri sono già arrivati alla loro meta e ricominciare l’allenamento con le vesciche ai piedi, con le ossa rotte, con la vista annebbiata. Con tanto dolore e nessuna certezza. Con la pazienza di aspettare, a volte, tanti anni, per sapere se una scelta era giusta o no, per vedere i risultati, magari all’ombra di tanti alberi alti-alti e vistosi.

Questo pensavo oggi, tornando stanca dalla verifica del corso di qualifica che seguo, chiedendomi perché è così difficile imparare a fare cose nuove, farle bene e darle la forma della propria anima, senza vedere bene l’obiettivo.

Știu că e contradictoriu, dar sper să nu citească nimeni articolul acesta în română. Vă poftesc să-l citiți pe cel deasupra, în italiană, pentru că sunt în acea stare de spirit care duce la confesiuni prea intime.

V-am mai spus că am trecut, nu de mult, printr-o stare de depresie prelungită? Nu, nu tristețe, demoralizare sau oboseală. O mocirlă care mă trăgea tot mai la fund. Am încercat să rămân rațională și calmă, analizând ce e de făcut, și una dintre primele acțiuni a fost schimbarea unui loc de muncă devenit gol de conținut și posibilități. Lucrurile nu au mers așa cum îmi programasem, dar pornisem pe drumul cel bun, și viața căpăta tot mai mult sens.

Ăsta e primul pas, recuperezi handicapul cel mai evident. Al doilea pas e și mai greu: dacă acțiunile mele din trecut m-au dus într-o fundătură, acum ce trebuie să fac? Trebuie să fac ceea ce sunt, dar cine sunt?

Sunt foarte multe posibilități de a cere ajutor. Psihologi. Profesori. Couch. Formatori. Mentori. Prieteni. Familie. Cărți. Dar nimeni nu poate să-și spună cine ești și care e rolul tău, vocația ta. Mai sunt unii care încearcă, unii sunt renumiți și foarte siguri că au descoperit piatra filosofală: motivarea! Dacă vrei, poți! Dacă nu poți, nu vrei destul, ești leneș și slab. Dacă te clasezi pe locul doi înseamnă că ai pierdut, nu există doi Numărul Unu, și nu e loc pentru caracteristici feminine, cum ar fi modestia și colaborarea…

Cu un mic efort, imaginați-vă un puzzle – pentru că viața e un puzzle – cu un imens, strălucitor, perfect Număr Unu. Ce poate face dacă e singur, ce sens și ce scop are? Ce rol are cel mai bun din echipă fără echipă, fără public, fără tot ceea ce era înainte și ceea ce îi va urma?

Eu nu vreau să fiu Numărul Unu. Numărul Unu la ce? Sunt atâția care s-au născut cu talente, calități evidente, au lucrat mult, au tras, și au ajuns la loc de frunte. Eu nu sunt una dintre ei. Nu că m-aș plânge, dar nu sunt extraordinară la nimic, și, mai ales, nu mă interesează să mă clasez înaintea celorlalți, e așa de trist și forțat! Dar atunci, ce sunt și încotro mă îndrept? Cu ce mă măsor?

Mă întorceam acasă după examenul de grafică de azi. Am început cursul de trei săptămâni, și totul e așa de nou, de dificil, de obositor … și nu pot să-l abordez ”ca la școala generală”, să iau nota de trecere și să obțin calificarea oricum o fi: eu vreau să îmi spună acest curs cine sunt, ce vocație am sau nu am, vreau să mă exprim și să cresc! Pe drum mi-a venit în minte un fotbalist, Gentile, un mijlocaș de la Juventus. Rolul de mijlocaș poate fi ingrat, în aparență trebuie să fugi dintr-o parte în alta toată partida, fără să ieși în evidență prin acțiuni spectaculoase. Ei bine, antrenorul nu era mulțumit de Gentile, nu părea a fi la nivelul echipei. Până într-o seară în care l-au văzut, după ce toți plecaseră acasă, cum lua o minge și reîncepea tot antrenamentul, de la capăt, de unul singur. A rămas în echipă. Mai mult, a devenit campion mondial în ‘82.

Invidiez mijlocașii. Ei pot fugi pe tot timpul partidei, și al antrenamentelor, la umbra colegilor mai strălucitori și mai iubiți. Au tăria de a relua antrenamentul când bășicile de la picioare sunt așa umflate, că nu mai pot umbla, când oasele dor toate, când vederea e așa încețoșată, că nu mai știu unde e poarta și nici mingea. Și asta pentru ani de zile înainte să se vadă rezultatele care confirmă justețea alegerilor lor.

Mi-aș dori mult, mult, tare mult, să fiu un mijlocaș.   

 

 

 

Annunci