Tag

, , ,

È uno di quei momenti in cui cerchi, cerchi, ma non trovi in te nemmeno una briciola di pazienza. Se guardi avanti, della strada manca ancora meno della metà. E non vuoi finire in qualche altra buca, o ferma al semaforo. Indietro, non ha senso guardare. Dentro, l’energia di una ventenne. Forse da qui la sensazione che quello che non afferri sfugga per sempre e la voglia di soluzioni radicali. Tutt’intorno, invece, ventenni veri. Vabbè, anche due trentenni. Tutta la vita davanti. Fiducia in loro stessi, diffidenza verso quello che sta loro attorno. Invece tu, fuori anni luce dalla propria zona di confort, sicura solo che farai altri e altri errori, che sarai goffa quando dovrai fare buona impressione e seria quando gli altri si divertiranno – certe cose più vuoi che cambino più restano uguali – sai che per tutto quello che hai raccolto, molto o poco, devi essere grata, che il tuo merito è il fattore meno importante.

“Comme la vie est lente. Et comme l’Espérance est violente.”

Simt în mine o vâltoare și o nerăbdare, așa, ca la 20 de ani. De asta uit mereu că nu am 20 de ani. Senzația e înșelătoare și periculoasă. Probabil nu am fost niciodată un suflet tânăr; desigur nu seamăn colegilor mei, cu încrederea în deciziile lor și bănuieli pentru tot ce-i înconjoară. Nu. Pentru multul sau puținul pe care l-am strâns – știu că trebuie să fiu recunoscătoare. Ce rol îmi revine mie, pe podul Mirabeau, sub care curge Sena?

P.S. În fiecare zi mă întorc pe jos de la curs. Așa sunt sigură că am făcut ceva bun în fiecare zi. (Nu luați în serios sarcasmul ăsta, nici eu nu îl iau).

Annunci