Tag

, , , ,

O prietenă din facultate a publicat pe Facebook acest articol https://goo.gl/9BkGtT  Citiți-l, apoi continuați lectura acestui jurnal.

A picat la țanc din mai multe motive: anul centenarului, moartea lui Djuvara, un dor de țară mlăștinos, ca un bumerang după 15 ani suportabili, multe întrebări despre chemare, sens, natură și voință… Am început să citesc articolul cu senzația că am vorbit cândva, în trecut, cu omul ăsta, demult, că toate prostiile despre identitate le-am rumegat în perioada adolescenței întârziate, la facultate, când mă întrebam cine sunt.

O națiune de țărani? Nu mă miră, mama era așa de mândră de bunicii ei, de folclor, de satul copilăriei, ea care s-a născut la oraș și a fost profesoară de română, e persoana cea mai potrivită să vorbească imparțial de trecut. De păstori? Asta e o surpriză! Națiunile Unite care recomandă integrarea forțată a dobrogenilor! Cu ce curaj îl mai criticăm pe Stalin?

Emoții contrastante: furia pentru cultura fricii și a agresiunii în care am crescut și care m-a condiționat îndelung – poate și azi? – și pacea dureroasă a înțelepciunii, care se naște când bucățile de puzzle se îmbină, explicând acceptabil realitatea observată, confirmând intuiții confuze și infirmând gărgăunii ”iluminiști” cum care mi se umpluse capul.

Ce noroc că am venit în Italia! Nu mai sunt așa de dură cu fricoșii propagandiști, îi înțeleg mai bine, văd cu ochi detașat realitatea cu care se confruntă. Nu au o bază reală, o confirmare științifică, ci un motiv psihologic. Nu e răutate sau prostie, ci adaptare.

Simpatizam mult cu tabăra opusă, cei care văd în orice situație prilejul îndepărtării obstacolelor dezvoltării, ca să ne ocupăm, ca indivizi sau națiuni, rolul de frunte pe care îl merităm. De curând mi-a dat seama câtă propagandă ruptă de realitate, câtă ideologie aiurea cuprinde modelul ăsta de om și de societate. Rezultatele alegerilor, opiniile unor mari grupuri de persoane, totul merge către naționalism, populism și sectarism, la nivel internațional, poate ca reacție față de un capitalism diform. Sau – sau nu e o reacție în înțelesul normal al termenului. S-au făcut mari progrese în eradicarea sărăciei, a unor boli, democrația se extinde, deși deseori în forme slabe. Am întins prea mult sfoara. Atât de mult încât inerția ne-a trimis din nou la nivelul nămolului în care eram mai demult. O undă care reașază lucrurile în făgașul obișnuit lăsând tot acoperit cu moloz, dar fără să zădărnicească cu adevărat progresele. Își cere doar prețul, timpul necesar mistuirii unor dezvoltări uriașe, extraordinare. Specia umană nu este obișnuită să facă mereu pași uriași. Biologia e obișnuință. Cultura e obișnuință.

Fiecare organism are trăsături proprii, elasticitate mai mică sau mai mare, sau plasticitate, timp de elaborare, toleranță la presiuni interne și externe specifice, reziliență specifică. Ce rost are să dai mereu vina pe alții, pe obstacole sau pe tine însuți în loc să te privești așa cum ești și să te accepți? Schimbările fac parte din asta: cu pași mai mici sau mai mari, înainte sau înapoi, dar nu la comandă sau doar pentru că așa dorești.

Uneori tot ceea ce poți să faci e să nu cedezi. Să rămâi lucid și uman.  Să nu-ți pui zăvoare la poartă și la creier.

 

Questi miei appunti possono essere letti come pensieri su una qualsiasi società umana, o su una persona.

Da qualche anno leggo di nuovo volentieri storia, adesso che mi sembra di aver liberato la mia mente dalla propaganda imposta negli anni in cui crescevo, e aver sviluppato anticorpi a quella / quelle che galleggiano nell’aria intorno a noi.

Per questa pagina di diario ho preso spunto da un articolo dell’antropologo Vintilă Mihăilescu sulla storia e la cultura romena. È demistificatore. Parla di identità, intesa come identità nazionale (???), nazionalismo, xenofobia, propaganda. I suoi concetti mi chiariscono alcune intuizioni: sfido chiunque a potersi descrivere attraverso l’identità nazionale, o etnica (???) più qualche dettaglio biografico, e che questa rimanga stabile nel tempo. Sarebbe solo una fiaba.  Non perdo neanche tempo a spiegare perché.

La narrativa accettata parla di una nazione di ricchi agricoltori, di una grande purezza etnica (ho i brividi) con la variante comunista nazionalista di un progresso avvenuto quando il popolo ha mandato via tutti i suoi oppressori, e con una variante post ’89 di un mondo dorato dilapidato dai bolscevichi. La realtà di cui parlano i dati storici e archeologici e quella di una moltitudine di piccole comunità molto colorite e chiuse, soprattutto di pastori, di un export importante di cereali, ma con la produttività più bassa di tutta l’Europa (sì, fratelli albanesi, eravamo dietro di voi), prezzo da pagare per il grande sforzo di unione. Di una gente che parlava la stessa lingua e aveva fitti rapporti uni con gli altri. Stop. Il resto fu costruito da sognatori, politici e gente col fucile in mano. Sapete che nella regione vicino al mare, dopo la prima guerra mondiale, fu applicata la politica di assimilazione forzata con pulizia etnica raccomandata dalle Nazioni Unite?  Queste è per me il boccone più amaro.

Per una società così com’ erano i Balcani all’epoca, insieme a gran parte dell’Europa Orientale, non ha senso di parlare di arretratezza, paragonandola con l’Occidente. È l’Occidente ad aver fatto cose straordinarie. E la straordinarietà mal s’accompagna con la biologia, che è fatta di automatismi, e la cultura umana fatta di abitudini.

Si affrontano oggi due modelli estremi: il nazionalismo che vede nemici anche nello specchio, e il progressismo a ogni costo, che vuol raggiungere Londra o Parigi in una sola generazione. E se invece di inventare narrazioni ci si guardasse dentro, capendo chi si è, analizzando il andamento ondulatorio della storia, nel quadro più ampio della storia mondiale? Se accettassimo il fatto che non possiamo forzare nessun mutamento? Che le etichette che diamo agli altri e a noi stessi sono costruzioni fantasiose?  Che il cambiamento può essere lento, titubante, indeciso, a volte confuso, attraversare paludi e fermarsi spesso a ruminare su quello che ha appena compiuto?

Accettare/si di più urlare meno. Restando umani.

Annunci