Avanti tutta! Înainte cu curaj

Tag

, , , , ,

Best things in life are free, dice il saggio. Senza soldi, ma non senza spese e costi. L’amore costa impegno e continua rivalutazione di se e dell’altro; la gioia del sole di primavera, il tempo che rubi al viaggio o al lavoro. L’imparare a migliorare la propria vita costa il prezzo più alto: voglia di mettersi in gioco, umiltà, misurarsi con un ambiente ostile o nebuloso, anni di progressi buttati via per cominciare senza zavorre la nuova strada, dimenticare le lacrime per avere la forza di sorridere.

Primavera, giorno di sole e di sciopero.  Periferia di Bologna, vicino al Nuovo Cescot. Colazione al bar – che goduria! – aspettando che cominci la sessione di orientamento per quello stupendo corso finanziato dall’UE. Ieri, la sala piena di gente in piedi. 140 iscritti alla selezione, 13 posti.  Mi tremano le gambe.  La barista mi offre una mimosa. Il sole sembra brillare di più!

Il test del giorno scorso avrà scoraggiato alcuni iscritti, ma non molti. Dalla sala domande pertinenti, gente che sa di cosa parla e che cosa vuole. Più tardi, il test. Grazie al cielo che ho fatto filosofia all’università! Ogni volta che sono tentata a svalutare quella passione e gli anni in cui avrei potuto imparare qualcosa di più spendibile, la facilità di destreggiarmi tra ragionamenti mi conferma che non esistono esperienze inutili, solo incapacità di sfruttarle. Non so se il test di cultura generale fosse difficile o facile. Non lo so perché avevo il cuore nello stomaco e le budella nella gola. Come si divide 88 partecipanti per 13posti? Non lo so, meglio che al test d’ingresso all’università, lì eravamo 9 a 1.

Prometto solennemente di imparare a memoria tutti i presidenti della Repubblica, con la loro provenienza politica e geografica!

Il colloquio individuale è andato bene. Altri giorni, da impiegare in qualcosa che possa fare volare più velocemente il tempo fino alla pubblicazione dei risultati.

Se passo la selezione, sarò capace a fare bene, e sfruttare tutto quello che m’insegneranno? Avrò quel lavoro che sognavo, tra mille altre cose, da adolescente?  Non potrò fare quei viaggi programmati, l’orario è troppo impegnativo. Ma se non passo, quanti altri sogni per cui vale la pena non dormire la notte mi restano?

Non lo so. Le opportunità ci sono. Alcune offro grandi vantaggi, altre – garanzie. Tutte richiedono molto, ed io sono pronta a dare di più, di più, di più!

The best things in life are free

Valoarea lucrurilor nu se măsoară în bani, dar nu înseamnă că cele mai importante nu costă nimic. Timp, efort, sacrificii. Discernerea a ce e necesar de ceea ce e doar o piatră de moară, și ne împiedică să ne așternem iar la drum. Modestia de a pune osul, de a face tot ca și cum ar fi prima data. Depășirea nesiguranței, a neîncrederii în sine și în ce ne înconjoară.

Pe 7 martie eram în zona Arcoveggio, la Nuovo Cescot, la prezentarea unui curs de calificare finanțat de UE. 140 de înscriși la selecție, pe 13 locuri. Sala plină ochi. Proba de informatică nu e prea dificilă, deci puțini eliminați.

8 martie, zi de grevă. Ocazie perfectă de a ajunge mai devreme, o pauză de mic dejun la bar, barista îmi dă o rămurică de mimosa, cum e obiceiul în Italia. Soare, parcuri, flori, aer curat … Cu orientarea începe să se încălzească treaba, cursul va fi complex, dificil, lung. În sală mulți, mai ales tineri, pun întrebări la obiect, și eu înțeleg că e vorba de o concurență de calitate, nu doar în cantitate. Proba de logică și de cultură generală a fost grea, și în același timp mi s-a părut și ușoară. În momente de acest fel sunt fericită că am absolvit fiosofie, logica pare așa de simplă, matematica e un joc (sper să nu citească profa sau proful de mate, ne-am scos reciproc peri albi la școală!). 

La colocviu individual a mers totul strună. Acum îmi umplu zilele cu de toate, să treacă timpul mai repede Și promit ”solemn” să învăț pe de rost lista președinților Italiei. Așa, că nu se știe niciodată …

O să intru? O să fac față? O să găsesc unde să fac practică? O să reușesc să găsesc locul acela de muncă, cel pe care l-am visat – printre altele – în adolescență, sau curajul să caut clienți? O să renunț la întâlnirea din România, poate și la vacanța la munte… Dacă nu intru, unde găsesc ceva care să facă inima să-mi bată la fel de repede, și să aibă căutare și sens?

Nu știu. Dar eu sunt aici, pregătită, deci o să fie și ocaziile.

 

Annunci

Il Comune di Bologna compie 900 anni – Primăria din Bologna împlinește azi 900 de ani

Tag

, , ,

Auguro un buon compleanno al Comune di questa amata città, la mia. Sono venuta da lontano per essere adottata, le prime volte che ci siamo viste sembrava un istrice, ma poi con la conoscenza è scattato l’amore. Quando ne parlo e la percorro non sento quell’elettricità che mi anima a Oradea, o a Bucuresti. Non ha il carisma di Milano o Firenze o Venezia (a Roma e più al sud non ci sono ancora stata). No, Bologna ha l’abbraccio forte delle donne decise che è bella con l’intonaco incupito nelle stradine modeste, spavalda nei borghi di gente tosta e affascinante nelle strade o palazzi dei ricchi commercianti o dei nobili con i piedi per terra, cocciuta e provocatrice nei luoghi del Comune o dell’Università. Oh, di provocazione ce né da vendere qui! Di lavoro, di ricchezza, di piacere, e, ahinoi! anche di sonnolenza. Una storia di resistenza, d’ingegno, di solidità. Questa vera signora con i calli alle mani, che guarda negli occhi imperatori, papi, generali … questa e la mia città! Un po’ diversa da quella che si vede nella sporcizia, il governo approssimativo, la lotta ideologica di chi la vuole sposare il 5 giugno. Ma lei ne ha passate tante, sopravvivrà all’incapacità e, spero, abbraccerà il cambiamento, ha troppo sangue nelle vene per addormentarsi.

Întâia oară am văzut Bologna în ziua în care am ajuns în Italia, obosită dar entuziastă. Nu mi-a plăcut tot ce am văzut, dar când mama m-a dus în piața lui Neptun, strada Rizzoli în fața palatului Re Enzo mi s-a părut de poveste. A doua și a treia oară nu a mers așa bine. Apoi m-am mutat aici, după câteva luni triste am început să o cunosc. Nu simt furnicături pe șira spinării, ca în Oradea, București, Milano, nici încântarea de la Firenze sau Veneția. Orașul meu e altfel: e o femeie puternică, frumoasă în străzile modeste sau părăginite, curajoasă în străzile de unde s-au născut mișcările sociale, fascinantă în palatele sau străzile neguțătorilor sau nobililor – și asta e o poveste lungă, nobilii aici sunt altfel – înăpățânată și provocatoare la Universitate sau Primărie. De ce spun și la Primărie? Păi voi ați mai văzut primării să construiască bazilici cetățenești ca să demostreze ceva Papei? Sub surâsul binevoitor se ascunde multă provocare …  Aici nu lipsește munca, bogăția, plăcerea, dar nici somnolența. Inventivitate, soliditate, rezistență. Bologna e o doamnă cu bătături la mâini, care a dat cu tifla împăraților, papilor, generalilor! Orașul meu iubit e aici, sub crusta de murdărie, guvernare aproximativă, promisiuni și belele ideologice în vederea votului administrativ din iunie. Orașul meu e altfel decât pare, a trecut prin multe și va supraviețui și acum, sper să știe cum și cât să se schimbe, nu poate să adoarmă, are sângele prea cald în vine!

La mulți ani Primărie, cu dragoste!

N-am dispărut – Non sono scomparsa

Bună ziua și vă rog să mă iertați. Nu puteți să nu o faceți, azi e ziua mea!

Am terminat cursul FAI, mai am de organizat o vizită în limba română, tricotez pentru Afganistan, se întâmplă minuni … dar m-am rătăcit un pic printre multele lucruri de făcut. Aș fi avut destule de scris, dar nu vroiam să o fac doar din obligație, aștept inspirația. Sper să fie curând!

Dovete assolutamente perdonarmi per non aver scritto da un po’: oggi è il mio compleanno!

Ci sarebbero state cose bellissime da pubblicare, dal corso FAI, alla prima visita in romeno – manca la seconda – alle iniziative “di maglia” per l’Afghanistan, ma tanto bolle in pentola, che la stanchezza prende il sopravento sull’ispirazione. Spero di riuscire a tornare presto!

Centro per l’impiego – cum se obtine inscrierea ca somer

Tag

,

So che le leggi, i regolamenti sono molto complicati. Provo a spiegare in due parole cos’è un Centro per l’Impiego e a che cosa serve.
Un lavoratore che perde il lavoro si può iscrivere nel Centro per l’Impiego della sua città o della sua zona. Deve – o aver tutti i contratti di lavoro già cessati – o avere un lavoro part time con il quale non supera 8000 euro di stipendio lordo in un anno. Se è stato licenziato – quindi non se ha dato le dimissioni – per un motivo che non è giusta causa (che vuol dire per motivi disciplinari) dopo l’iscrizione può chiedere all’INPS l’ASPI o la Mini ASPI, o sul sito internet dell’INPS o con l’aiuto di un patronato. Bisogna fare la pratica prima che passino 68 giorni dall’ultimo giorno di lavoro.
L’iscrizione al CiP si può fare solo per le persone che hanno con loro un documento d’identità con foto valido, per le persone che vengono da paesi fuori dall’Europa è obbligatorio il Permesso di Soggiorno valido o appena scaduto (non più di 60 giorni, cioè il tempo accordato per chiedere un rinnovo alla Questura). Per sicurezza portare con se anche la tessera con il codice fiscale, o il documento rilasciato dall’Agenzia delle Entrate.
Per avere la disoccupazione è obbligatorio presentarsi anche al colloquio che fissa il CiP. Altrimenti l’INPS ferma tutto.
Al CiP si può iscrivere anche chi non vuole l’allocazione, ma è un disoccupato che cerca un lavoro.
Al colloquio poi non serve a niente venire se non si hanno le idee chiare. Se uno non sa dove abita o il proprio numero di cellulare perde solo tempo. Chi non parla bene l’italiano verrà invitata a fare un corso per impararlo, e basta. Fa proprio una brutta figura chi viene e dice “cerco un lavoro. qualsiasi”. Non esistono lavori qualsiasi, ma quelli che piacciono, quelli che corrispondono alle proprie competenze o esperienze. E non portate la mamma o lo zio con voi: se non sapete parlare per voi stessi come farete per andare a lavoro e svolgerlo? O fate a metà con mamma/zio/sagrestano?
Ho semplificato molto i servizi offerti dai CiP, perché volevo sottolineare che ci vuole serietà, puntualità e un minimo di iniziativa. Nessuno può parlare, pensare, lavorare al vostro posto. Venite, fate domande, chiedete consigli. Ma con conoscenza di causa.

Azi scriu un articol cam moralizator, am simtit nevoia sa subliniez doua-trei idei de bun simt, spun eu.

In Italia o persoana se poate inscrie la Centro per l’Impiego din doua motive: a fost concediat (nu pe motiv disciplinar) si vrea sa ceara alocatia de somaj de la INPS – se numeste ASPI sau MINI ASPI; sau nu are de munca si cauta.

Se poate inscrie doar cine are cod fiscal si un document de identitate cu fotografie valabil. Moldoveni, nu uitati permisul de sedere inca valabil sau depasit de nu mai mult de 60 de zile, adica timpul in care puteti sa cereti reinnoirea lui Chesturii. Alocatia in sine se cere dupa aceasta inscriere, la cel mult 68 de zile dupa incetarea contractului, pe site-ul INPS sau cu ajutorul unui patronat.

Inscrierea la CiP atrage dupa sine participarea la un colocviu obligatoriu. Va rog din inima, veniti doar daca stiti ce vreti: daca vorbiti italiana, daca stiti ce munca vi s-ar potrivi, daca va amintiti adresa si numarul dumenavoastra de telefon. Inca nu exista munca “orice”. Nu veniti cu mama sau cumnatul cu ideea ca o sa vorbeasca ei in locul dumneavoastra, ca doar nu o sa munciti impreuna pe acelasi salar, daca o sa vi se ofere un contract.

Veniti punctuali, cu idei clare. Puteti intreba tot ce va intereseaza, sfaturi sau informatii dar nu va asteptati sa va cada mura in gura. Nimeni nu e obligat sa va dea de munca, si chiar daca s-ar termina criza asta prelungita, nimeni nu vrea la el in firma sau in casa un natafleata sau un neserios sau pe cineva care nu se spala de o luna.

Quarta lezione FAI – Cea de a patra întâlnire a cursului FAI

Tag

, , , , ,

Fuori c’è un sole caldo, che alla fine vince sulle nuvole indaco, complice il phoen. Dentro la Basilica di San Petronio, un freddo paralizzante come ben si addice a una lezione sul secolo nero, il trecento.
Torniamo un passo indietro: al corso Fai è cambiata l’insegnante. Ilaria arriva come una forza della natura, con ironia, verve e parole contemporanee. Si prende molto in giro, e, da brava bolognese, preferisce la battuta alla sentenza. Parliamo della lunga crisi della città, contesa tra papato e imperatore, tra guelfi e ghibellini, di lotte tra famiglie appartenenti alle due fazioni opposte. Seguendo Ilaria ci pare di vedere proprio il colore del sangue e dell’odio all’arrivo del tiranno legato del papa Bertrand de Pouget (Bertrando del Poggetto) e quasi la soddisfazione negli occhi rossi di sangue del popolo dopo aver distrutto la sua fantastica fortezza alla Porta Galliera. Il sole spunta poi con la scelta di Taddeo Pepoli, nel 1337, quale primo signore della città, ricco banchiere illuminato e saggio. Ma poi, siccome le disgrazie non vengono mai da sole, alla sua morte i suoi figli non tanto intelligenti vendono la città ai Visconti di Milano, amici dell’imperatore. Si evince però, come nelle vicende del Bologna FC 1909, che il fiuto per gli affari è una dote molto diffusa nel bolognese: poco dopo questo vivace centro commerciale e artigianale, cadde sotto i denti della grande peste bubbonica, un po’ come tutta l’Europa e l’Oriente.
Giovanni Visconti da Oleggio si rivela un’altra disgrazia.
Su quello che rimane di non rubato, ci mette la zampina un altro guerriero mandato dal papa, Albornoz, che però anziché coprirsi di ori e commissionare affreschi e statue, da bravo politico e quasi papa, costruisce scuole – il Collegio di Spagna – e governa la città.
… e dura anche lui il tempo di organizzare un’insurrezione popolare, qualche anno cioè, perché non potevano fare prima causa WhatsApp off line …
Nel 1377 si torna a ritrovare un po’ della gloria antica del Comune, con elezioni di tribuni e tanto di legato bolognese imposto al papa, Giovanni da Legnano.
In tutto il secolo è andato un po’ come giocare a poker con gli occhi legati, quando ti va bene, è solo fortuna e dura poco.
Andiamo meglio parlare d’arte: i soldi non mancano, e sono spesi per pulire le coscienze o ridare speranza. Alcune opere si perdono tra furie vendicative dei bolognesi, distruzioni fatte dalle guerre, incendi e materiali poco pregiati, eppure rimangono statue di marmo importato con grande fatica e scolpito da grandi artisti toscani, e tavole di legno dipinte dalla vivace scuola bolognese originata da Vitale. Vivace, espressiva, materica, splatter, chiassosa eppur rispettosa. Guardano con ammirazione a Giotto e poi vanno avanti per la loro strada, da Vitale a Cristoforo a Simone e Pseudo Jacopino, è gente che lavora “come mangia”. Niente di eterico, Gesù è un bel bambino nato in un borgo vicino ai palazzi nobiliari, i santi li vedevi la sera attraversare il mercato a cavallo. La Madonna incinta (Madonna dell’attesa di Vitale, Chiesa di Santa Maria dei Servi) di Vitale legge sì il Libro, ma poi lo posa per giocare con il cagnolino.
L’architetto per eccellenza della nuova era di splendore di fin di secolo è Antonio di Vincenzo, che tra palazzi e Chiesa di Santa Maria dei Servi si prepara per la Basilica Civica. San Petronio, guanto di sfida del Comune al papa, chiesa costruita in base al piano regolatore della piazza dove si raccoglie il popolo, tra il Palazzo del Podestà, quello dei notai e le riserve di grano comunali, e non in base alla teologia del momento. E poi i bolognesi saranno stati entusiasti di avere la chiesa più grande della cristianità tutto per loro, ma brontolavano (come adesso) quando si vedono imporre nuove tasse e i soldi vanno all’acquisto di marmi da lontano e al grande, in-finito, cantiere. Forse allora costruire l’Archiginnasio dove doveva sorgere un altro braccio della chiesa non è, come si dice, un dispetto del papa del tempo, ma la fine del terrore della richiesta di nuovi soldi, o, più semplicemente, l’accettare di aver fatto un passo più lungo della gamba. Con umiltà e autoironia, i bolognesi vogliono San Petronio così com’è. Com’è rimasta allora. “E vai a criticare altrove, questa è la mia chiesa, così come piace a me! Tu, che noi sei bolognese, non puoi capire!”
E chiudiamo questa lunga parentesi col freddo pungente che c’era oggi nella Capella Bolognini, dove dalle nostre bocche aperte in ammirazione davanti all’Inferno dantesco dipinto da Giovanni da Modena, usciva l’ultimo rimasuglio di calore … e poi dai con le risate, le donne, gli altri prelati e i re fan tutti compagnia a Maometto, e là su, tra i santi, un po’ di noia tra i santi quasi tutti maschi, seduti dritti tra i banchi del Cielo.
Risata più grassa a guardare l’altro muro, dove i re magi e l’adorazione al bambino Gesù sono solo motivo per far notare l’importanza della fortuna fatta navigando per mare dal commerciante di setta Bolognini, sepolto sotto, la faccia verso il trittico di legno dorato magnificamente dipinto.
Che poi Dio non credo si sarà sentito offeso dalle nostre reazioni, lui che ha fatto fare proprio lì a un frate dotto la meridiana, la prova che il sole gira intorno alla terra!
Mi sono persa tra nomi e date, che non è difficile reperire in internet. Ecco per esempio più dati sulla Meridiana
http://www.hora.it/La%20voce%20di%20HORA/rivista18/articolo05r18/prog%20articolo05r18.htm
oppure sulla basilica
http://www.sanpetronio.com/

Nu știu dacă vi se ntâmplă și vouă, dar eu de ceva timp am atât de multe lucruri de făcut că le încep pe toate, iar apoi le termin doar pe cele neplăcute, sperând că așa voi fi mai voioasă și mai liniștită când va veni rândul celor plăcute … ceea ce încă nu s-a adeverit … e clar că trebuie să fac schimbări radicale în viața mea. Dar asta e altă mâncare de pește, vă voi scrie despre toate la timpul lor.

Ei, mie cursul FAI îmi place extraordinar de mult. Nu voi obține o calificare, o diplomă sau o ofertă de muncă, ci ceva mult mai important: ocazia de a-mi cultiva pasiunea pentru istorie și cultură și plăcerea de a sta în mijlocul unor oameni deosebiți, fie că sunt colegii de curs, fie că sunt profesorii. De fapt nu prea fac diferența între cele două, istoria, bisericile, casele, tablourile sau statuile, politica, muzica sau poeziile le-au făcut oameni deosebiți.

Cred că aș avea nevoie de câteva ore de somn ca să nu o iau pe arătură cu parantezele astea sfătoase, dar e riscant, cine știe când aș relua articolul ca să îl temin …

Deci vorbim despre cea de a patra întâlnire, despre secolul negru, 1300, și despre Ilaria, care poate fi descrisă oricum, dar sigur nu e sumbră. Ilaria e o bolonieză tipică, cu zâmbetul pe buze și ironia gustoasă, erudită și fără fițe. Asta mă ajută mult să mă văd printre cei care trăiau în acea epocă, fără idealizări sau teorie searbădă. Atât de mult că în timp ce iau notițe despre familia Pepoli, nu știu de ce, mă duce mintea la Albano Guaraldi, Zanetti, Tacopina și echipa de fotbal Bologna FC 1909 … uf, iar o dau din gard în gard!

Secolul negru e numit așa pentru că Bologna nu o duce prea bine, după gloria primei Comune, orașul se luptă între ciocanul papalității și nicovala sacrului imperiului german care se numea roman doar ca să ne încurce pe noi. Distrugeri, războaie, și mai ales instabilitate. Conflicte infinite între populari, guelfi, care cer ajutorul papei, și nobili, ghibelini, care sprijină pe aliatul împăratului de la Milano. Mai vine un cardinal (Bernard de Pouget) să prade tot ce poate și să-și facă un palat cum nu se pomeneau multe în toată Italia, mai pun ghibelini de o răscoală populară (?) și dărâmă tot ce el a construit. În 1337 merge ceva mai bine, se alege în sfârșit un fel de domn, Taddeo Pepoli, un bancher bogat și înțelept, care are la inimă soarta orașului și guvernează bine pentru 10 ani. Apoi moare, vine ciuma bubonică care a pus în genunchi întreaga Europă și Asie, jumătate din populația bolonieză moare, fii lui Taddeo fac și ei un ban cinstit vânzând orașul milanezilor, Visconti. Care trimit un personaj (Giovanni da Oleggio) care prădează orașul și trăiește pe picior mare … până când papa trimite un alt cardinal, tot un războinic cu spada în mână, dar bun guvernator (Albornoz). Până în 1377 când se restabilește în parte Comuna, care alege 16 tribuni și recunoaște suveranitatea papei doar dacă acesta acceptă ca legat pe boloniezul Giovanni da Legnano. Papa, de zeci de ani în exil la Avignon, cedează, că are prea multe bătăi de cap.

Între timp, cum spune o lege nescrisă, cei care n-au murit de ciumă au adus multă strălucire artei. Vin din nou pe aici mari artiști toscani, mai ales cioplitori în marmură – material care lipsește complet în Emilia, și pictori precum Giotto, sau ferarezi, sau venețiani. Se naște școala locală a pictorilor și sculptorilor în lemn, cu Vitale, urmașii lui: Cristoforo, Simone, Pseudo-Iacopino. O școală expresivă și cu miros de  viață adevărată, cu Hristos mort cu adevărat și plin de sânge, cu Maria consumată de durere până la os. Cu Maria gravidă! Cu chipuri de boloniezi reali ca sfinți. Apoi e rândul arhitectului Antonio di Vincenzo să construiască biserici, cum ar fi Santa Maria dei Servi, în Strada Maggiore, și să înceapă Basilica San Petronio.

Povestea cu San Petronio e drăguță foc. Dacă vreți să o vizitați iarna îmbracați-vă gros și ascultați aici: nu a construit-o dioceza, Biserica Catolică sau vreun cardinal, ci Comuna. Că e biserica civică! Deci altarul nu e îndreptat către est, ci fațada e alineată cu Piazza Maggiore; nu au plătit-o preoții, ci locuitorii, începând de la funcționarii primăriei, bresle, notari, juriști și … condamnați, care puteau să-și răscumpere pedeapsa în bani grei. 

Și au început ei să importe marmură din Toscana, adusă pe mare făcând înconjurul prin Mediterană și apoi pe bărci prin canale de la Ferrara până aici, și au adus cei mai mari meșteri … și banii se scurgeau, se tot scurgeau, și se mai terminau, și șantierul era mai mult oprit decât activ … până 300 de ani mai târziu progresele tehnice permit fixarea unui tavan din cărămizi în locul celui de lemn, și se decide că planul inițial era prea ambițios. În loc să se contruiască cea mai mare biserică a creștinătății, mai mare decât San Pietro de la Roma, se decide ca, din crucea care ar fi trebuit să fie, să rămână doar fragmentul inferior, brațul cel mai lung, oarecum redus față de cum a fost gândit. Nu știu cum ar fi fost dacă nu s-ar fi luat decizia asta, dar teamă mi-e că ar fi sărăcit întregul oraș și șantierul ar fi fost încă tot deschis!

Merită văzută și înăuntru, nu doar fațada exotică. E un gotic îndulcit, capele decorate după gustul și putința breslei sau familiei căreia îi aparține. Nu puteți pierde ocazia de a admira fresca lui Giovanni da Modena în capela Bolognini, cu Judecata de Apoi după cum a descris-o Dante în Divina Commedia și călătoria celor trei magi după placul celui decedat, adică plină de vapoare ca să amintească comerțul cu mătase, și altarul de lemn pictat și aurit.În iadul lui Dante îl puteți vedea și pe Mahomed, deci sper să nu aibă loc niciun atac terorist sau tembel care să distrugă atâta minunăție. Pictorul nu a vrut să jignească pe nimeni, așa era moda atunci, să te declari superior mahomedanilor și mozaicilor…

În Capela Aldrovandi în schimb nu e Aldrovandi, ci moaștele lui San Petronio.

La intrare vă așteaptă Marea Meridiană care demostrează ca Biserica se înșeală și soarele și planetele toate se învârt … construită iar apoi imbunătățită de un călugăr trimis de Papa boloniez Lambertini … hai că iar vă zăpăcesc! Mai bine căutați în link-ul de mai sus orarul, zi de zi, în funcție de anotimp, în care soarele intră prin gaura din tavanul celei de a șasea bolți și luminează meridiana. Nu încercați să-i înțelegeți pe boloniezi de la distanță. Stați de vorbă cu ei, trăiți alături de ei ceva timp și o să vă dați seama mai bine cum tot ce pare simplu aici, e de fapt de două ori mai complicat. Și invers.

At salùt!