La seconda parte della visita di Papa Francesco in Romania – Cum s-a încheiat vizita Papei Francisc în România

Tag

camminiamo insime, Romania, umblăm împreună, visita di papa Francesco, vizita papei Francisc

La cara mamma suocera Nadira capiva non solo quello che dicevo, anche quello che volevo dire. Quando le ho raccontato che appartenevo alla Chiesa Greco-cattolica – anche se il nome corretto è Chiesa Cattolica di Rito Bisantino – ha chiesto che cosa avevamo in comune con i greci, la lingua della messa o il rituale. (È il rituale). Al sentire quello che la chiesa è i credenti hanno subito dallo stato e dai rappresentanti della chiesa maggioritaria, anche dopo il 1989, gli occhi velati da un lacrima, ha ricordato i suoi famigliari, alcuni antifascisti, altri gerarchi fascisti, e il dolore di amarli tutti, allo stesso modo.

Adesso lei non c’è più, e credo che la maggioranza delle persone che leggono quello che scrivo potrebbe essere tentata di cadere nelle trappole delle frasi che mi sono sentito dire dall’arrivo in Italia. “Volevi dire che sei greco-ortodossa”. No. Sono molto sicura di quale sia il mio culto. Sono cattolica. Di rito orientale. Sì, la chiesa cattolica è una, fatta di tanti chiese locali. “A! Eretici!” No. Chiese che esistono da molto, sono riconosciute, il Papa Giovanni Paolo II – ve lo ricordate ancora, vero? – ha scritto molto sulla ricchezza che le chiese locali portano a quella universale. “Come prete? Ma il tuo nonno ha rinunciato alla tonaca, allora!” No, nei paesi orientali tanti preti di varie confessioni si posso sposare e avere famiglie.

Forse esagero. Forse avete seguito la visita di Francesco in Romania avete visto la commuovente messa di beatificazione dei sette martiri della mia chiesa, ieri, a Blaj, e vi siete lasciati pervadere dalla bellezza dei tanti modi in cui Dio decide di far vedere il suo volto.

E avete conosciuto alcuni di questi volti.

Il Papa è rimasto tre giorni in Romania. Di solito le sue visite in terre europee durano solo due. È l’unico paese a maggioranza ortodossa a essere stato visitato da due papi. Oltre alla bravura diplomatica dei capi della Chiesa Ortodossa Romena, che è autocefala, che volevano la visita del Santo Padre ma hanno lasciato che sia il Presidente della Repubblica a invitarlo, mandando così importanti messaggi a tutte le chiese cristiane dell’Est e dell’Ovest … il vero vincitore politico è Francesco. Ha detto e ha fatto in questi tre giorni quanto altri potenti hanno fatto in una vita.

Ho scritto sabato commossa del suo fare nella capitale, con i potenti laici e religiosi e la gente semplice per le strade.

Poi è andato a trovare i fedeli, due, anzi! tre volte minoranza, nei territori siculi (Szekely) del centro della Transilvania – cattolici, di lingua ungherese, di appartenenza szekely. Come sa fare lui, unendo i fratelli con tutti gli altri presenti, di altra lingua o altro rito. Chiedendo di non dimenticare la storia che ci ha ferito, ma di andare avanti insieme. Perché non possiamo esistere gli uni senza gli altri. Perché apparteniamo alla stessa terra e ci apparteniamo tra noi.

Una parentesi: amo la lingua ungherese, amo quello che quelli che sono venuti prima di noi hanno costruito. Le mie parti hanno fatto parte del Regno Ungherese e dell’Impero Austro-Ungarico a lungo. E, dal tutto il cuore, sento solo riconoscenza per chi c’era e ha costruito. Sì, noi romeni eravamo discriminati, un tempo. Lo siamo stati anche sotto il regime romeno! Oggi siamo nell’Unione Europea INSIEME, lasciamo la propaganda e l’uso criminale dei fatti storici ai poverini che non hanno niente nel cuore. La mia casa è oggi Bologna, credo per sempre, ma la mia casa nascosta in fondo all’anima e ai ricordi è lì dove si parla romeno, ungherese, tedesco, romani, un po’ di yiddish e altro, un paese di abitudini, di odori, di culture tessute insieme nella stessa trama. In torno a questo è cresciuto, concentricamente, il mondo più grande conosciuto dopo che sono immigrata qui.

Sempre sabato il papa è andato alla festa delle famiglie e dei giovani a Iasi. Non, non c’era gente come Fontana e Pillon. O, se c’era, non lo sapremo mai, perché si è parlato solo del dare amore ai giovani per farli fiorire. Di nonni da rispettare – e io i miei gli ho adorati – e di nipoti da crescere liberi e felici. Una parola discreta ma ben scelta di Francesco ha ricordato anche chi era venuto da oltre il Prut, la frontiera orientale della Romania, o dall’Ucraina. Balsamo sulle ferite di chi è ancora bistrattato dal suo governo.

Domenica invece come la descrivo? È stato il giorno dove chi ha subito torture, discriminazioni, ingiustizie e odio ha perdonato chi non le ha mai chiesto nemmeno scusa.

La Chiesa Greco-cattolica è nata dal sogno ecumenico dei francescani. È un ponte tra la maggioranza ortodossa e il mondo cattolico. È stata una degli principali artefici dell’Unione della Transilvania alla giovane Romania. È stata l’attore principale dell’uso della lingua romena in scuole, chiese e tipografie. È stata la principale spina nel fianco del regime comunista, che ha deciso di annientarla. Non sono riusciti: i vescovi, tutti, hanno preferito essere incarcerati, torturati, uccisi, perdere tutto tranne l’anima e la fede, anche quando avrebbero potuto salvarsi e scappare. Molti preti, frati, suore e semplici fedeli hanno scelto lo stesso destino.

Il nonno Iosif Dejeu era segretario del vescovo di Oradea. Non è stato imprigionato. Al momento della persecuzione era parroco in un paesello. La comunità ha protestato per lui, lo ha protetto. Hanno dovuto obbligarlo a trasferirsi nella zona da dove proveniva mia nonna. Qui ogni mattina usciva di casa ed era portato nella cantina di una caserma, rilasciato la sera con la camicia piena di sangue, che lui cambiava con una pulita lasciata in segreto nell’abitazione di un correligionario, per non spaventare la moglie e i bambini piccoli. Anche se si parlava spesso di lui come di una figura mitica, tante cose le abbiamo sentite solo dopo la caduta del regime. È morto prima di riuscire a battezzarmi, il suo cuore, seppur geneticamente molto forte, non ha retto a tanto e tanti anni di dolore. Vi chiederete perché non sapevo molto di lui prima del 1989: per paura. Eravamo in clandestinità. Era difficile essere credente, praticante, in genere, durante il comunismo, quanto era esprimere un qualsiasi parere discordante dalla propaganda che riempiva ogni secondo della vita pubblica o scolastica. Era ancora più difficile essere cattolico, con il peggio riservato a noi, che, seguendo la legge, non saremo più dovuto esistere. Era strano fare messe in segreto. Era straziante non dover sapere troppo per non rischiare di smascherarci involontariamente con quelli che non appartenevano alla famiglia.

Non vorrei che si capisca che sto idealizzando qualcuno o qualcosa. Nessuno è perfetto, non c’è una santità che piove dall’alto su chi soffre. Esiste però quella che la saggezza e la forza dell’esempio istilla nel cuore candido e pieno d’amore.

Il peggio? La Chiesa Ortodossa Romena aveva scelto di collaborare col regime per poter sopravvivere da tollerata. Questo non devo giudicarlo io o tu, quello che leggi. Devi però capire l’orrore di veder arrivare la democrazia e la chiesa sorella che non chiede scusa per i errori fatti, non retrocede i beni che le sono stati regalati dal regime, che perpetra una guerra anche psicologica arrivata ala bassezza di sospendere il proprio prelato che partecipa a una messa ecumenica! Molti beni sono ritornati alla comunità che li ha costruiti per vie legali, ma non parliamo di soli mattoni, è la cattiveria a fare più male di tutto.

Da ieri i nostri padri sono beati. Noi, con loro, possiamo rallegrarci e perdonare. Prima della messa solenne – quant’è celestiale la musica dei cori che rispondono in preghiera! – abbiamo visto abbracciarsi gente di fede diversa. Abbiamo visto il rabbino capo stringere tra le sue braccio il gran mufti di Romania con la luce dello stesso sorriso sul volto.

Non devi essere credente per gioire. Devi essere umano per rallegrarti delle tante ferite ancora aperte che si chiudono davanti ai tuoi occhi.

Non è mica finito qui! C’è di più! Nel pomeriggio Francesco è andato nel quartiere rom, in una piccola chiesa nuova, per stringere tra le sue braccia gli ultimi tra i ultimi, i discriminati per eccellenza. Che poi ultimi … c’è una fila con numeri di ordine? Sono fratelli e sorelle discriminati perché poveri e di una cultura di minoranza. E sono poveri perché fino al poco più di 100 anni fa erano schiavi. Perché nella seconda guerra mondiali sono state uccise le loro elites. Ne hanno di nuove, sotto i nostri occhi ciechi! Ma la discriminazione sembra non aver mai fine nemmeno oggi. Francesco ha chiesto loro scusa per tutto il dolore che han subito. Di nuovo, spettava a qualcun d’altro, che ha sbagliato di più, a chiedere scusa per primo. Ma il più forte è il più amorevole, quello che riconosce per primo che ha sbagliato. Quello che da l’esempio. Quello che abbraccia tutto e tutti e ama.

Ho il cuore e i occhi pieni di bellezza, di ricchezza, di amore.

Degli amici una volta mi hanno chiesto, visto che non manifestavo la loro stessa pietà, se credo in Dio, o, per caso, faccio il grande errore di credere nell’uomo. Che mi avrebbe deluso sempre. No. Non è un errore. Basta non farselo Dio. Basta capire e non sarò mai – mai – delusa. Gesti, parole, possono ferire e far male. Ma non una persona, non le persone nella loro interezza.

Azi mi-e mai dificil să scriu decât alaltăieri.

Sigur, iubesc Bucureștiul, unde am locuit șapte ani, am studiat și am rude apropiate foarte dragi. Am fost în vizită la Muzeul Cotroceni, locuiam la doi pași. Câteodată mergeam la slujbă la Sfântul Iosif. Orașul s-a schimbat, dar văzându-l pe Francisc acolo, l-am văzut acasă la mine. Poate era suficient să mă copleșească, dacă programul vizitei sale ar fi fost mai scurt. Ce să spun când Johannis i-a suflat, ca la școală ”Bună ziua” dând din cap (Spune așa, Francesco, ai încredere în mine că am studiat!)! Momente solemne și duioase, vesele sau pline de diplomație!

Apoi a fost la Csíksomlyó. Ce fain, zic eu, la transilvanii mei! Chiar nu mi-a picat fisa până un prieten a scris ”Uite, Papa e aici, în Ținutul Secuiesc!” Adică Francisc și Vaticanul știe că ei există, îi iubește și îi prețuiește. Atunci am început să tremur. Sunt foarte emotivă din fire, de acord. Dar câți ați vărsat lacrimi când lumea care nu înțelegea limba celuilalt dădea răspunsurile corecte în a sa, și aplauda? Am plâns de ușurare și fericire, pentru că nu mai eram parte dintr-o minoranță atât de mică care pune frăția înainte de toate! Nu doar din cauză că avem rude de altă limbă, din alte culte sau alte religii, nu din cauza unui interes academic, ci pentru că noi toți suntem ceea ce suntem pentru că am crescut împreună, pentru că Ardealul nostru a fost construit de multe generații, de multe apartenențe, de lume care a fost în conflict, apoi a făcut pace, de urmași care apreciau ceea ce a făcut celălalt oricine ar fi fost el. Acasă e Bologna, Italia, dar casa mea din suflet e acolo unde pot vedea, mânca, auzi, ungurește, germană, slovacă, romani, și un pic de idiș. Printre altele, pentru că emigrarea mi-a lărgit mult universul, care a crescut concentric în jurul acestui nucleu.

Iașiul e Iași! Ne-a dat atât de mult! Nu doar pe Eminescu, și pe acel domn care a strigat ”Ești un #nimic!”

Am văzut din nou chipuri familiare, am auzit vorbindu-se despre Prut, despre frații ucrainieni, polonezi sau ceangăi …

Dar nu, cu toate acestea nu eram pregătită pentru ziua de duminică. Mă gândeam la ea de săptămâni. Am ajutat-o pe mama să aleagă hainele și i-am împrumutat pălăria pe care să și le pună la Câmpia Libertății. Mama a copilărit în zonă. A făcut liceul pedagogic la Blaj. Ne-a dus, pe soră-mea cea mică și pe mine, în excursie acolo. Blajul e Blajul nost. Sămânța limbii noastre. Sunt pasionată de istorie dintotdeauna. Dar …

Dar Blajul e mult mai mult decât atât. De mică nu-mi plăcea să merg la biserică. Înțelegeam foarte bine că e ceva ilegal, periculos, dar se poate face totuși cu ceva precauții. Dar era ceva straniu, și eram deja destul de extravagantă eu, din fire. Nu vroiam să fiu atât de diferită de colegii mei. Era ciudat de tot, când venea unchiul de la Cluj, să acoperim ferestrele sufrageriei în plină zi. Să cântăm și să dăm răspunsurile în surdină. Să ne asigurăm că nimeni nu își dă seama că am aprins o lumânare și ne rugăm în jurul ei. Și apoi poveștile acelea despre bunicul … era o figură zdrobitoare, greu de purtat pe umeri ca moștenire. El era curajos. El era dintr-o bucată. El nu s-a lepădat nicio clipă de crezul său. El a murit din cauza a ceea ce l-au făcut să suporte comuniștii, securiștii, polițiștii. Iar eu trebuia să merg la școală, să învăț despre acei comuniști și să-i laud, chiar dacă indirect, dacă vroiam să termin școala și să nu-i bag în necaz pe părinți, pe unchi și mătuși, pe bunica.

Cei mai tineri, nu vă dați seama ce presiune psihologică zdrobitoare, să mergi duminică la biserica ungurească, să ți se spună că este o zi deosebită pentru că vor face slujba în română, ceea ce este un cadou pentru ”cei ca noi”, fără să-ți fie clar cine sunt cei ca noi, pentru că dacă știi prea mult crește pericolul, iar apoi să ți se ordone să ții gura închisă, să nu spui nimănui dinafara familiei despre asta. La școală și în societate să le comporți ca ceielalți, să înveți actele Congresului Partidului Comunist și manualele lor pline de minciuni. Să nu zici nimic, așa cum te prefaci că nu există nimic din ceea ce adulții își spun în șoaptă, după ce se asigură că nu-i ascultă altcineva.

Bunicul Iosif era preot greco-catolic. Erau mulți preoți greco-catolici în familia bunicii Olivia. Bunicul nu a făcut închisoare. Îl luau doar dimineața la interogatoriu în beciul comisariatului. Când ieșea de acolo trecea pe la un prieten coreligionar, schimba cămașa plină de sânge cu una curată, să nu apese cu durerea lui asupra nevestei, să nu-și sperie copiii mici. Fusese secretar la Episcopia din Oradea, cel mai tânăr. Poate bunica spera să facă carieră, pe cât poate face un preot căsătorit. N-a fost să fie. Pentru un timp a fost preot într-un sat care-l iubea foarte mult. Unde credincioșii s-au revoltat și l-au apărat contra arestării. Era un om asprit de suferință, dar generos, în casă nu era de mâncare destul, dar el împărțea ce era prin cămară cu cei care aveau și mai multă nevoie. N-a cedat. Nu a vrut să fie nici măcar profesor pentru ”ei”, deși cunoștea la perfecție opt limbi.

A murit înainte să mă boteze. Inima nu i-a mai dus atâta durere. Frații lui au trăit până la adânci bătrâneți… nu, nu era ceva genetic.

Despre cei șapte martiri am aflat detalii doar după 1989, le cunoșteam doar numele. Cu durerea de a vedea bisericile ctitorite de ei cu ajutorul și a celor dragi ai mei care nu mai erau, târâte prin procese, și biserica soră ortodoxă în mâna cui își bătea joc de noi.

Bunica s-a dus. Tata s-a grăbit să se ducă la părinții lui. Ieri ar fi putut fi cea mai fericită zi din viața lui.

Ieri Francesco a spus că suferința e primită în cer. Că cine s-a sacrificat a făcut-o pentru binele tuturor – încerc să nu folosesc un limbaj teologic, deși mi-ar fi mai ușor. Că cei șapte binecuvântați fericiți, cu preoțimea și credincioșii pe care puterea îi vroia morți și dispăruți de pe fața pământului nu sunt doar o comoară a bisericii noastre greco-catolice sau a celei catolice în general. Că sunt faruri de iubire și împăcare, chiar dacă BOR a „uitat” să ne ceară scuze pentru deceniile de nedreptăți.

Noi, cei care am suferit, vă iertăm. Am dori să auzim cuvintele voastre, ca să se restabilească justiția, dar vă iertăm de pe acum. Pentru că, după cum spunea un prieten secui, ura consumă multă energie, și ei o să obosească, dar noi, care ne tragem din iubire energia, suntem frați într-o iubire infinită. Trebuie doar să așteptăm răbdători.

Nu-s doar cuvinte. Ați văzut lumea ieri. Au lăsat curat tot în urma lor, pentru că totul e cuprins în iubire, și planeta noastră.

Și apoi Francesco, după ce ne-a unit, a mai făcut o minune. S-a dus în cartierul Barbu Lăutaru și le-a spus romilor: și voi. Și voi sunteți frații nostri, pe deplin. Și voi sunteți egali în și în fața iubirii. Și le-a cerut scuze. Un gest desigur politic, doar nu biserica catolică a fost cel mai mare proprietar de sclavi! Dar un gest atât de uman, în care m-am recunoscut și eu. Și eu am avut cândva gânduri nu tocmai de laudă. Și eu m-am speriat mai tare când cerșetorul beat și agresiv la colțul străzii era rom, nu român, italian sau ce-o fi fost. Dar apoi v-am cunoscut – nu acele colege sau colegi bine îmbrăcați care studiau sau aveau meserii bune. Nu, lume săracă care dormea pe jos în case fără acoperiș. Și m-am mirat cât de puține cunosc, de fapt, despre voi. M-ați învățat multe, mai ales despre omenie și perseverență. Și am știut că trebuie doar avută multă răbdare, și multă iubire, și veți fi recunoscuți drept ceea ce sunteți cu adevărat.

Sunt valuri ciclice de rasism și xenofobie. Dar trec. Suntem toți o familie. Ne mai certăm între frați. Dar, la urma urmei, totul se poate depăși cu o îmbrățișare care vine din inimă. Să nu uităm trecutul, dar să nu-l lăsăm să ne zdrobească.

Și v-am spus cât e de frumoasă România? Cât e de bogată, cu toate necazurile care se tot abat peste noi, de atât de mult timp?

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23180650-foto-video-cine-sunt-cei-sapte-episcopi-martiri-care-vor-beatificati-duminica-blaj-papa-francisc.htm

La lunga strada verso la normalità – Mai e mult, dar sunt semne bune!

Tag

alegeri, elezioni, Romania, visita di papa Francesco, vizita papei Francisc

Vi ho abbandonato. Mi dispiace. Avevo bisogno di smettere di recitare la parte della donna forte che supera ogni difficoltà andando sempre avanti.

E ho pensato che mi davo troppa importanza, con una voglia di mettere troppo in mostra i pensieri e le emozioni, tanto a voi che importa, avete il mondo intero da leggere e non so se leggere anche me abbia la minima importanza per voi.

Poi, più peggiorava la mia situazione, più avevo voglia di non pensare a niente più a lungo del tempo per due righe su Facebook.

Un giorno la mia rabbia è scomparsa. Le cose stanno come stanno. Vanno male e la vita è bella lo stesso!

Adesso c’è una settimana di grazia.

Domenica è stata una giornata importante. Combattuta se votare per i candidati europei romeni o italiani – questa volta c’era questa opzione – sapevo di voler andare al Consolato per il Referendum anti-corruzione. Non ce l’ho fatta, la fila era enorme, la pioggia snervante, così che ho votato per un europeista italiano, nella scuola quasi vuota vicino a casa.

In Romania è al governo una coalizione anti-europea. Non importa nemmeno se finanziati dalla Russia o dalla Cina. Impera un clima di odio e di divisione. (Imperava? Oggi qualcosa è cambiato, ma non saltiamo le tappe.) La propaganda ha raggiunto bassezze inimmaginabili. Eppure già prima dello scrutino i rappresentanti del principale partito sono dovuti scappare dalle piazze, le proteste che durano dal 2017 hanno raggiunto un’ampiezza che non sognavamo nemmeno. Anche qui si è fatto strada l’odio, eppure ci sono state abbastanza voci della nuova alleanza dell’opposizione a chiedere moderazione e fratellanza.

Non si possono vedere le immagini delle file alle sezioni di voto senza che le emozioni prendano il sopravento. La giustizia, speriamo, deciderà la responsabilità dei decidenti che hanno ostacolato coscientemente il processo. Assurdo, perché avrebbero dovuto imparare dalle elezioni presidenziali del 2014, quando proprio l’umiliazione a cui hanno sottoposto la Diaspora ha deciso tanti a uscire alle urne, facendo vincere il candidato dell’opposizione. Un etnico “tedesco”, sassone evangelista, in un paese nazionalista ortodosso. Questa volta, senza i trucchi, sarebbero usciti terzi, ma anche così hanno dimezzato le preferenze rispetto alle politiche.

Qualcosa si muove.

È arrivato il giorno dopo.

Giornali e politici europei hanno protestato per i nostri diritti calpestati.

Liviu Dragnea, leader del Partito socialdemocratico rumeno e presidente della Camera dei deputati, è stato condannato in appello a tre anni e mezzo di carcere per abuso d’ufficio. Davanti agli occhi di un intera nazione è entrato in prigione, anziché scappare alla sua hacienda in Brasile, come andava di moda negli ultimi anni.

Il paese, senza farsi troppe speranze, perché delusi troppo negli ultimi 30 anni, è più unito. Continuano gli insulti per alcune categorie, si sente molta sporcizia, ma godiamoci il momento in cui c’è più compassione per i poveri e gli emigrati sono visti come persone normali, non “traditori lavac..i”. Si prepara il voto per le presidenziali, che avrà luogo a novembre, si pensa alle amministrative. Si velocizzano i processi anti-corruzione, così ostacolati dal potere nel loro attacco incessante alla giustizia.

Il potere non cede, hanno sacrificato 2-3 persone sgradite anche a loro ma vanno avanti senza riformarsi.

Questo è il momento in cui papa Francesco visita la Romania. Dopo la triste esperienza in Bulgaria, nessuno avrebbe scommesso sul calore, sul grande numero di persone che lo aspetta sotto la pioggia. Lui bacia umilmente la croce degli alti prelati ortodossi, questi pregano assieme a lui. Francesco ringrazia gli emigrati che portano ricchezza ai paesi dove lavorano spesso sacrificandosi, e mandano rimesse per l’edificazione del paese d’origine, Daniel, capo della Chiesa Nazionale Ortodossa, ringrazia per i centinaia di luoghi di culto messa a disposizione dal Vaticano agli connazionali ortodossi.

Sabato le trasmissioni TV mostrano un paese normale, accogliente, in festa. Gli increduli romeni di altre confessioni o religioni imparano ad amare l’umile “vecchietto” che circola in una Dacia, in mezzo allo sfarzo degli altri potenti presenti, che parla di amore verso i poveri, di unità della comunità e dell’umanità.

Oggi al grande santuario mariano di Sumuleu Ciuc, in Transilvania, in zona abitata dalla comunità sicula, messa trilingue, latino, ungherese, romeno e una preghiera anche in tedesco. La gente che non capisce la lingua dell’altro, accanto a lui, applaudisce le preghiere e gli inni del fratello. Oggi nessuno è minoranza. Nel pubblico discretamente presenti il presidente ungherese e tanti preti ortodossi. Credo ci siano anche predicatori di altre confessioni, non riconoscibili dal vestito. Non potete capire cosa vuol dire, dopo la propaganda divisiva che dura da decenni! Nel pomeriggio Francesco saluterà i rom in un incontro a Iasi, dove c’è anche la più grande comunità francescana del paese.

Oggi tanti cuori sono cambiati. Si è costruito qualcosa che rimarrà a lungo.

Domani il terzo e ultimo giorno di festa dell’amore e dell’unità. Pazientate, seguirà il mio resoconto!

V-am părăsit, o să mă iertați. Eram întoarsă pe dos, și mi se părea că îmi dau prea multă importanță continuând să scriu la fel cum făceam înainte. Trec printr-o criză profundă, care durează de mult.

Mi-a picat însă fisa. Pur și simplu nu mai cred că asta contează, viața e frumoasă peste orice putere de analiză, peste orice mască pusă sau aruncată deoparte.

Ultima săptămâna are ceva incredibil, electrizant.

Duminică nu am putut vota pentru România. Din fericire am carnetul electoral italian, am putut vota pentru un politician pro-european italian, (după cât de urât arată rezultatele italiene poate nu e rău), deși am suferit mult și a ieșit bine și fără ajutorul meu. Îmi scot eu pârleala în noiembrie!

Cozile nu au fost în zadar! Nu a plâns pentru noi doar Martin, polițistul bavarez născut lângă Brașov, ne-au văzut, ne-au recunoscut drept frați și s-au indignat pentru noi primari occidentali, politicieni europeni și ziare importante!

Dragnea e la închisoare – chiar nu mă așteptam să nu încerce să fugă în Brazilia! – iar Tăriceanu stă la coadă, să-l urmeze. Nu e încă momentul să exultăm, nu e despre un partid care nu vrea să se reformeze, sau două, sau trei, nu e despre acei răufăcători care au sărit peste cal, ci despre un proces lent dar pozitiv de însănătoșire și progres.

Alaltăieri se vorbea cel mai mult despre UDMR, voturi în zone neașteptate. De ieri însă muzica s-a schimbat.

Noi, cei care trăim în Italia, îl cunoaștem mai bine pe Francisc, iubirea lui pentru oamenii simpli, caracterul lui modest, dar curajos și revoluționar. Ieri l-au cunoscut și cei din țară, care îl priveau poate doar din curiozitate, pentru că e capul unuia dintre cele mai importante state din lume.

Chiar nu se așteptau să mângăie un câine, să sărute crucea unui important prelat ortodox (și toți știm și cine e omul), să meargă cu Dacia printre oameni, să mulțumească emigranților pentru sacrificiul lor plin de rod, să ne exorteze să ne iubim săracii. Noi știam cât de fain e omul, acum știți și voi. Și mai știți, cei sătui de propaganda unor fețe bisericiști, câte biserici a pus Vaticanul la dispoziție conaționalilor noștri ortodocși. Iar cârcoțașii au rămas fără cuvinte când, după tristețea primirii în Bulgaria, Daniel s-a rugat alături de el.

Azi am rămas eu fără cuvinte. Nu știam nimic despre Csiksomlyo – Șumuleu Ciuc, înainte de vizita asta. Apoi am văzut lumea aceea. De toate limbile, de multe confesiuni. Fără să facă paradă, și preoți ortodocși, poate și alții, și președintele Ungariei. Slujba în latină, maghiară, română, rugăciunea și în germană. O predică de m-a luat cu fiori. “Domnul nu-l dezamăgește pe cel care riscă. Să mergem, și să mergem împreună”. Atât de multă iubire încât multe inimi s-au schimbat, pentru totdeauna! Nimeni azi nu a fost minoranță. Toți – frați!

Despre vizita la Iași și ceremonia de la Blaj o să scriu mâine. Sunt foarte emoționată, și fericită.

Cine suntem? Chi siamo?

Tag

civilizație, civiltà, Romania, societate, società

O prietenă din facultate a publicat pe Facebook acest articol https://goo.gl/9BkGtT  Citiți-l, apoi continuați lectura acestui jurnal.

A picat la țanc din mai multe motive: anul centenarului, moartea lui Djuvara, un dor de țară mlăștinos, ca un bumerang după 15 ani suportabili, multe întrebări despre chemare, sens, natură și voință… Am început să citesc articolul cu senzația că am vorbit cândva, în trecut, cu omul ăsta, demult, că toate prostiile despre identitate le-am rumegat în perioada adolescenței întârziate, la facultate, când mă întrebam cine sunt.

O națiune de țărani? Nu mă miră, mama era așa de mândră de bunicii ei, de folclor, de satul copilăriei, ea care s-a născut la oraș și a fost profesoară de română, e persoana cea mai potrivită să vorbească imparțial de trecut. De păstori? Asta e o surpriză! Națiunile Unite care recomandă integrarea forțată a dobrogenilor! Cu ce curaj îl mai criticăm pe Stalin?

Emoții contrastante: furia pentru cultura fricii și a agresiunii în care am crescut și care m-a condiționat îndelung – poate și azi? – și pacea dureroasă a înțelepciunii, care se naște când bucățile de puzzle se îmbină, explicând acceptabil realitatea observată, confirmând intuiții confuze și infirmând gărgăunii ”iluminiști” cum care mi se umpluse capul.

Ce noroc că am venit în Italia! Nu mai sunt așa de dură cu fricoșii propagandiști, îi înțeleg mai bine, văd cu ochi detașat realitatea cu care se confruntă. Nu au o bază reală, o confirmare științifică, ci un motiv psihologic. Nu e răutate sau prostie, ci adaptare.

Simpatizam mult cu tabăra opusă, cei care văd în orice situație prilejul îndepărtării obstacolelor dezvoltării, ca să ne ocupăm, ca indivizi sau națiuni, rolul de frunte pe care îl merităm. De curând mi-a dat seama câtă propagandă ruptă de realitate, câtă ideologie aiurea cuprinde modelul ăsta de om și de societate. Rezultatele alegerilor, opiniile unor mari grupuri de persoane, totul merge către naționalism, populism și sectarism, la nivel internațional, poate ca reacție față de un capitalism diform. Sau – sau nu e o reacție în înțelesul normal al termenului. S-au făcut mari progrese în eradicarea sărăciei, a unor boli, democrația se extinde, deși deseori în forme slabe. Am întins prea mult sfoara. Atât de mult încât inerția ne-a trimis din nou la nivelul nămolului în care eram mai demult. O undă care reașază lucrurile în făgașul obișnuit lăsând tot acoperit cu moloz, dar fără să zădărnicească cu adevărat progresele. Își cere doar prețul, timpul necesar mistuirii unor dezvoltări uriașe, extraordinare. Specia umană nu este obișnuită să facă mereu pași uriași. Biologia e obișnuință. Cultura e obișnuință.

Fiecare organism are trăsături proprii, elasticitate mai mică sau mai mare, sau plasticitate, timp de elaborare, toleranță la presiuni interne și externe specifice, reziliență specifică. Ce rost are să dai mereu vina pe alții, pe obstacole sau pe tine însuți în loc să te privești așa cum ești și să te accepți? Schimbările fac parte din asta: cu pași mai mici sau mai mari, înainte sau înapoi, dar nu la comandă sau doar pentru că așa dorești.

Uneori tot ceea ce poți să faci e să nu cedezi. Să rămâi lucid și uman.  Să nu-ți pui zăvoare la poartă și la creier.

 

Questi miei appunti possono essere letti come pensieri su una qualsiasi società umana, o su una persona.

Da qualche anno leggo di nuovo volentieri storia, adesso che mi sembra di aver liberato la mia mente dalla propaganda imposta negli anni in cui crescevo, e aver sviluppato anticorpi a quella / quelle che galleggiano nell’aria intorno a noi.

Per questa pagina di diario ho preso spunto da un articolo dell’antropologo Vintilă Mihăilescu sulla storia e la cultura romena. È demistificatore. Parla di identità, intesa come identità nazionale (???), nazionalismo, xenofobia, propaganda. I suoi concetti mi chiariscono alcune intuizioni: sfido chiunque a potersi descrivere attraverso l’identità nazionale, o etnica (???) più qualche dettaglio biografico, e che questa rimanga stabile nel tempo. Sarebbe solo una fiaba.  Non perdo neanche tempo a spiegare perché.

La narrativa accettata parla di una nazione di ricchi agricoltori, di una grande purezza etnica (ho i brividi) con la variante comunista nazionalista di un progresso avvenuto quando il popolo ha mandato via tutti i suoi oppressori, e con una variante post ’89 di un mondo dorato dilapidato dai bolscevichi. La realtà di cui parlano i dati storici e archeologici e quella di una moltitudine di piccole comunità molto colorite e chiuse, soprattutto di pastori, di un export importante di cereali, ma con la produttività più bassa di tutta l’Europa (sì, fratelli albanesi, eravamo dietro di voi), prezzo da pagare per il grande sforzo di unione. Di una gente che parlava la stessa lingua e aveva fitti rapporti uni con gli altri. Stop. Il resto fu costruito da sognatori, politici e gente col fucile in mano. Sapete che nella regione vicino al mare, dopo la prima guerra mondiale, fu applicata la politica di assimilazione forzata con pulizia etnica raccomandata dalle Nazioni Unite?  Queste è per me il boccone più amaro.

Per una società così com’ erano i Balcani all’epoca, insieme a gran parte dell’Europa Orientale, non ha senso di parlare di arretratezza, paragonandola con l’Occidente. È l’Occidente ad aver fatto cose straordinarie. E la straordinarietà mal s’accompagna con la biologia, che è fatta di automatismi, e la cultura umana fatta di abitudini.

Si affrontano oggi due modelli estremi: il nazionalismo che vede nemici anche nello specchio, e il progressismo a ogni costo, che vuol raggiungere Londra o Parigi in una sola generazione. E se invece di inventare narrazioni ci si guardasse dentro, capendo chi si è, analizzando il andamento ondulatorio della storia, nel quadro più ampio della storia mondiale? Se accettassimo il fatto che non possiamo forzare nessun mutamento? Che le etichette che diamo agli altri e a noi stessi sono costruzioni fantasiose?  Che il cambiamento può essere lento, titubante, indeciso, a volte confuso, attraversare paludi e fermarsi spesso a ruminare su quello che ha appena compiuto?

Accettare/si di più urlare meno. Restando umani.

Știri proaste din politică – Terzo governo romeno in un anno

Tag

emigratie, emigrazione, Romania

Chiar dacă ai o viață împlinită – nu zic tot ce ai nevoie, dar cam pe aproape de așa ceva – nu te simți niciodată ca aparținând total locului în care ești. Nu dacă ai imigrat ca adult. În fiecare zi, sau aproape, te uiți să vezi ce se mai întâmplă ”acasă”. Pe de o parte, ca să vezi încotro o ia viața celor dragi rămași acolo, sau pădurea lângă care ai copilărit, sau facultatea pe care ai terminat-o. Pe de altă parte, cu speranța că se vor îndrepta lucrurile din cauza cărora ai plecat, că o să fie mai bine și o să fie mai simplu să mergi des în vacanță sau să faci ceva afaceri ca să umpli golul cu care te trezești, uneori, când te simți întors pe dos pentru că nu poți să te așezi sub salcia de pe malul Crișului, sau să-i pui flori pe mormânt tatei, sau să bei o cafea în grădina unchilor.

M-am concentrat spasmodic pe construirea unei cariere pe măsura celor pe care aproape că am reușit să le am în România. Sigur, piața muncii aici e saturată și nu o duc bine nici italienii din generația mea. Dar adevărul e că nu o duc rău, deloc. Nu asta e problema principală, deși e reală și importantă. Adevărul e că îmi lipsește senzația de acasă pe care o ai când aparții total, dintotdeauna, unui loc, și aspectele unice ale culturii românești. Pentru că nu poți smulge din tine ceea ce ești, cu bune, cu rele. Și nu, participarea la sărbători cu mici sau dansuri populare nu e o soluție. Nu participam la așa ceva când eram în țară; e o plăcere să întâlnesc alți români, dar și ei sunt în aceeași situație de balansare între două lumi, și fiecare găsește o soluție precară valabilă doar pentru el.

 

O paranteză despre vacanța acasă: lucrurile s-au schimbat, nu mai sunt așa familiare, totul a evoluat. Odată ce treci peste senzația strană pe care o provoacă noutatea, și te bucuri de tot ce e plăcut, te trăsnește în față tot ce e pe dos, negativ, înrăutățit, se intensifică din nou conflictul între bucuria de a fi acasă și dorința de a lăsa în urmă tot ce te înfurie. 

Plecatul definitiv din țară rezolvă multe probleme. Dar lasă o rană deschisă. O rană care nu se va închide niciodată.

Plecați dacă asta ați hotărât, dar să știți că, și dacă reușiți să vă integrați și să aveți (aproape) tot ce vă trebuie, o să duceți cu voi acea voce care vă spune Du-te înapoi, pribeagule, nu poți avea două case! (”Menj vissza vándor, Nem lehet két hazád!”)

Înainte de a face valiza: învățați limba, studiați legile, căutați un loc de muncă și o casă. Informați-vă dacă aveți nevoie de asigurări de sănătate și dacă aveți posibilitatea de a folosi diploma sau calificarea. Aduceți la zi CV-ul și traduceți-l. Și luați-vă rămas bun de la viața pe care ați avut-o.  

Le cose vanno male in Romania, la politica scende a livelli indescrivibili, con l’arrivo di una Presidente del Consiglio presumibilmente la peggiore della storia recente del paese. Tutto è in mano a Liviu Dragnea, segretario del PSD di maggioranza, condannato penale che ha come modello di politico Erdogan, o Putin.

Shinzo Abe era arrivato nella prima visita di un premier giapponese in Romania, con un aereo pieno di investitori, solo per scoprire che, a causa della crisi di governo, non c’era un collega romeno ad aspettarlo. Tudose non poteva rimandare le sue dimissioni di un giorno, no! A chi importa il futuro del paese quando può provocare una crisi nel proprio partito, per contare per l’ultima volta nella vita!

Sempre più romeni vogliono emigrare dal paese sottopopolato, povero, mal governato, in mano a baroni locali e corruzione. Difficile restare in un paese così, doloroso lasciarlo.

 

Dopo la camminata – Momentul cel mai plăcut al zilei e umblatul pe jos

Tag

corsi di formazione, cursuri de formare, futuro, viitor

È uno di quei momenti in cui cerchi, cerchi, ma non trovi in te nemmeno una briciola di pazienza. Se guardi avanti, della strada manca ancora meno della metà. E non vuoi finire in qualche altra buca, o ferma al semaforo. Indietro, non ha senso guardare. Dentro, l’energia di una ventenne. Forse da qui la sensazione che quello che non afferri sfugga per sempre e la voglia di soluzioni radicali. Tutt’intorno, invece, ventenni veri. Vabbè, anche due trentenni. Tutta la vita davanti. Fiducia in loro stessi, diffidenza verso quello che sta loro attorno. Invece tu, fuori anni luce dalla propria zona di confort, sicura solo che farai altri e altri errori, che sarai goffa quando dovrai fare buona impressione e seria quando gli altri si divertiranno – certe cose più vuoi che cambino più restano uguali – sai che per tutto quello che hai raccolto, molto o poco, devi essere grata, che il tuo merito è il fattore meno importante.

“Comme la vie est lente. Et comme l’Espérance est violente.”

Simt în mine o vâltoare și o nerăbdare, așa, ca la 20 de ani. De asta uit mereu că nu am 20 de ani. Senzația e înșelătoare și periculoasă. Probabil nu am fost niciodată un suflet tânăr; desigur nu seamăn colegilor mei, cu încrederea în deciziile lor și bănuieli pentru tot ce-i înconjoară. Nu. Pentru multul sau puținul pe care l-am strâns – știu că trebuie să fiu recunoscătoare. Ce rol îmi revine mie, pe podul Mirabeau, sub care curge Sena?

P.S. În fiecare zi mă întorc pe jos de la curs. Așa sunt sigură că am făcut ceva bun în fiecare zi. (Nu luați în serios sarcasmul ăsta, nici eu nu îl iau).